ce se-ntâmplase, izbucni în ţipete isterice împotriva Nastasiei şi, bătând din picioare, o expedie îndărăt la bucătărie. Peste un minut îmi zise, privindu-mă cu disperare:

  — Sunt pierdut! Cher, se aşeză el deodată lângă mine, privindu-mă jalnic ţintă în ochi, cher, eu nu mă tem de Siberia, îţi jur, o, je vous jure (îi dăduseră şi lacrimi în ochi), mă tem de altceva.

  După expresia feţei lui am ghicit ce vrea să-mi comunice, în sfârşit, ceva foarte important, pe care deci se reţinuse până acum să mi-l împărtăşească.

  — Mă tem de oprobriul public ce-mi va acoperi numele, îmi şopti el tainic.

  — Ce fel de oprobriu? Dimpotrivă! Crede-mă, Stepan Trofimovici, că totul se va lămuri chiar astăzi în favoarea dumitale…

  — Eşti convins că voi fi iertat?

  — Ce înseamnă „iertat”! Ce vorbe sunt astea! Ce crimă ai făcut! Te asigur că n-ai săvârşit nimic ilegal!

  — Qu’en savez-vous; toată viaţa mea a fost… cher… îşi vor aduce aminte de toate… iar dacă nu vor găsi nimic, cu atât mai rău pentru mine, adăugă el pe neaşteptate.

  — Cum adică, cu atât mai rău?

  — Mai rău.

  — Nu înţeleg.

  — Scumpul meu, scumpul meu prieten, nu mă sperie Siberia, nu mă sperie Arhanghelskul, nu mă sperie privaţiunea de drepturi, dacă e vorba să pier voi pieri, dar… mă tem de altceva (din nou şoaptă, aer speriat şi plin de mister).

  — Ce anume te sperie?

  — Că voi fi bătut cu varga, zise el uitându-se la mine zdrobit.

  — Cine să te bată? Unde? Pentru ce? strigai eu alarmat la gândul că poate şi-a pierdut minţile.

  — Unde? Acolo… unde se face asta.

  — Dar unde se face asta?

  — Nici nu ştii, dragul meu, îmi şopti el aproape de ureche, se desface sub dumneata brusc podeaua, te cufunzi până la piept… toată lumea ştie.

  — Poveşti, strigai eu dumerindu-mă, poveşti vechi; şi chiar ai crezut în asemenea baliverne? Izbucnii în râs.

  — Poveşti! Nu iese fum fără foc, poveştile astea n-au apărut aşa fără un temei; pentru cel supus la o asemenea execuţie n-ar fi nici un titlu de glorie sau de laudă. De zeci de mii de ori mi-am închipuit cum vine asta!

  — Pe dumneata însă pentru ce să te bată? Doar n-ai făcut nimic!

  — Cu atât mai rău, vor vedea că n-am făcut nimic şi mă vor bate.

  — Şi eşti convins că în acest scop vei fi transportat la Petersburg!

  — Dragul meu, ţi-am spus că nu-mi pare rău de nimic, ma carričre est finie. Din clipa aceea de la Skvoreţniki, când ea şi-a luat rămas-bun de la mine, n-are de ce să-mi pară rău de viaţă… Dar oprobriul, oprobriul, que dira-t-elle când va afla?

  Mă privi sărmanul exasperat, înroşindu-se până în vârful urechilor. Mi-am plecat şi eu privirea.

  — Dânsa nu va afla nimic, pentru că nimic nu se va întâmpla cu dumneata. Ca şi cum aş sta de vorbă cu dumneata pentru prima oară în viaţă, Stepan Trofimovici, într-atât m-ai uimit în dimineaţa asta.

  — Dragul meu, dar nu este vorba de frică. Să zicem că mă vor ierta chiar, să zicem că mă vor aduce înapoi aici şi nu-mi vor face nimic, şi totuşi voi fi pierdut. Elle me soupçonnera toute sa vie… pe mine, pe mine, poetul, gânditorul, omul pe care l-a adorat timp de douăzeci de ani!

  — Nici prin cap nu-i va trece.

  — Îi va trece, şopti el profund convins. De câteva ori am discutat cu ea despre asta la Petersburg, în postul mare, înainte de a pleca, când ne temeam amândoi… Elle me soupçonnera toute sa vie… Şi cum s-o conving de contrariul? Imposibil! Şi cine mă va crede în orăşelul acesta, c’est envraisemblable… Et puis les femmes… Se va bucura teribil. Va fi foarte amărâtă, foarte, sincer, ca un prieten adevărat, dar în sinea ei se va bucura… Îi voi furniza o armă împotriva mea pentru toată viaţa. O, s-a dus viaţa mea! Douăzeci de ani în deplină fericire cu ea… poftim!

  El îşi acoperi faţa cu palmele.

  — Stepan Trofimovici, n-ar fi mai bine să-i comunici imediat Varvarei Petrovna cele întâmplate? propusei eu.

  — Ferească sfântul! tresări el şi sări din loc. Pentru nimic în lume. Niciodată, după cele ce mi s-au spus la despărţire atunci, la Skvoreşniki, niciodată!

  Ochii lui scânteiară.

  Rămaserăm apoi tăcuţi mai bine de o oră, într-o aşteptare încordată, aşa i se năzărise. Se întinse apoi pe o canapea, chiar închise ochii şi rămase astfel fără a scoate nici un cuvânt vreo douăzeci de minute, încât îl crezusem adormit sau în neştire totală. Când deodată se ridică fulgerător în capul oaselor, îşi smulse şervetul de pe cap, sări de pe canapea, se repezi spre oglindă, îşi legă cu mâinile tremurânde cravata şi, cu un glas tunător, o strigă pe Nastasia, poruncind să-i aducă paltonul, pălăria cea nouă şi bastonul.

  — Nu mai pot răbda mai mult, zise el cu voce întretăiată, nu mai pot, nu mai pot! … Mă duc personal acolo.

  — Unde? sării eu.

  — La Lembke. Dragul meu, trebuie, sunt obligat. E de datoria mea. Sunt cetăţean şi om, nu o aşchie oarecare, am tot dreptul, îmi reclam drepturile… Timp de douăzeci de ani nu mi-am reclamat drepturile, o viaţă întreagă le-am ignorat în mod criminal… dar acum, le voi pretinde. El este dator să-mi spună totul. El a primit telegrama. Cum îşi permite să mă chinuiască astfel, să mă aresteze, să mă aresteze, să mă aresteze!

  Strigă toate astea cu o voce stridentă, aproape schelălăită, şi bătând din picioare în podea.

  — Te aprob, zisei eu intenţionat şi cât mai calm, deşi mi-era frică de ceea ce va urma, desigur e mult mai bine aşa, decât să stai şi să te chinuieşti, dar nu-ţi aprob starea