de surescitare în care te afli; uite în ce hal eşti şi cum poţi să te duci în halul acesta acolo! Il faut ętre digne et calme avec Lembke. Într-adevăr, ai putea să te năpusteşti asupra cuiva acolo şi să-l muşti.

  — Mă predau eu singur. Mă duc drept în gura leului…

  — Merg şi eu cu dumneata.

  — Nici nu m-am aşteptat la mai puţin din partea dumitale, şi îţi accept sacrificiul, sacrificiul unui prieten adevărat, dar numai până la intrare, numai până la intrare: dumneata nu trebuie, n-ai dreptul să te compromiţi de aici încolo, arătându-te în societatea mea. O, croyez moi, je serai calme! Mă simt în clipa aceasta ŕ la hauteur de tout ce qu’il y a de plus sacré…

  — Poate că voi intra şi în casă împreună cu dumneata, îl întrerupsei eu. Ieri am fost înştiinţat din partea comitetului lor stupid, prin Vâsoţki, că cei de acolo contează pe mine şi mă invită să iau parte la festivitatea de mâine ca supraveghetor de ordine, sau cum i se mai spune… adică să fiu unul dintre cei şase tineri care sunt desemnaţi să supravegheze tăvile, să facă curte doamnelor, să indice oaspeţilor locurile şi să poarte o fundă din panglici albe şi roşii pe umărul stâng. Intenţionam să refuz, dar acum de ce n-aş intra în casă sub pretextul solicitării unor explicaţii din partea Iuliei Mihailovna personal… Şi astfel vom intra împreună.

  El ascultă, dând din cap, dar avui impresia că nu înţelegea nimic. Stătea în prag.

  — Cher, întinse el mâna spre colţul unde ardea candela, cher, niciodată n-am crezut în asta, dar… fie, fie! (Îşi făcu semnul crucii.) Allons!

  „Aşa e mai bine, gândii eu, ieşind împreună cu dânsul în pridvor, pe drum luăm puţin aer proaspăt, ne vom potoli, ne întoarcem acasă şi ne culcăm apoi să ne odihnim…”

  Dar socoteala mea nu se adeveri. Tocmai pe drum interveni ceva care îl zgudui şi mai mult pe Stepan Trofimovici, făcându-l să rămână şi mai hotărât în decizia sa… încât, mărturisesc, nici nu m-aş fi aşteptat din partea prietenului nostru la explozia de energie impetuoasă de care dădu dovadă în dimineaţa aceea. Săracul, bunul meu prieten!

  Capitolul al zecelea.

  Flibustierii. O dimineaţă nefastă.

  I

  Întâmplarea ce ne aştepta pe drum era de asemenea dintre cele mai surprinzătoare. Dar să urmărim faptele petrecute în ordinea desfăşurării lor. Cu o oră înainte ca noi, Stepan Trofimovici şi cu mine, să ieşim în stradă, prin oraş trecea sub ochii curioşilor un grup numeros de vreo şaptezeci de oameni, sau şi mai mulţi poate, muncitorii de la fabrica Şpigulin. Păşeau în ordine, aproape într-o tăcere deplină, încolonaţi în rânduri regulate. Mai târziu s-a spus că aceşti şaptezeci de oameni erau reprezentanţi ai celor nouă sute de muncitori din fabrică delegaţi să meargă la guvernator şi, în lipsa proprietarilor, să-i solicite acestuia ocrotire împotriva abuzurilor administratorului fabricii, care închizând întreprinderea şi concediind muncitorii îi înşelase la socoteli, fapt asupra căruia nu există acum absolut nici un fel de îndoială. Unii până şi astăzi resping afirmaţia că aceştia reprezentau un grup de delegaţi aleşi, susţinând că şaptezeci de oameni ar fi fost un număr exagerat pentru o asemenea delegaţie şi că această mulţime era compusă din cei mai nedreptăţiţi, care porniseră să ceară în numele lor personal ocrotire, încât n-a fost de fapt nici pomeneală de acea „răzvrătire” generală în fabrică, despre care s-a vorbit şi s-a scris atâta mai târziu. Alţii susţineau cu spume la gură că aceşti şaptezeci de oameni nu erau simpli nemulţumiţi, ci adevăraţi răzvrătiţi politici, oameni dintre cei mai turbulenţi, care fuseseră aţâţaţi şi de nişte manifeste subversive. Într-un cuvânt, nici până astăzi nu se ştie precis dacă a existat realmente vreo influenţă sau vreo acţiune de instigare din afară. Părerea mea personală este că muncitorii n-au citit asemenea manifeste subversive, şi chiar dacă le-ar fi citit, n-ar fi înţeles nici un cuvânt, fie chiar şi pentru simplul fapt că autorii acestor foi, cu toată violenţa stilului, scriu foarte confuz. Întrucât însă muncitorii fabricii într-adevăr avuseseră de suferit şi erau nemulţumiţi, iar poliţia, căreia i se adresaseră, n-a vrut să le ia apărarea, n-a fost nimic mai firesc ca ei să ajungă la ideea că n-au altă ieşire decât să se adreseze în masă „generalului însuşi” şi dacă se poate chiar cu jalba în proţap, să se posteze în ordine în faţa intrării reşedinţei sale şi, în clipa când se va arăta căpetenia guberniei, să se arunce cu toţii în genunchi cerându-i ocrotirea sa providenţială. Cred că în cazul de faţă nu era nevoie nici de răscoală, nici chiar de delegaţi, întrucât calea aceasta este uzitată din vechime, este o cale de tradiţie istorică; poporul rus, din moşi-strămoşi, îndrăgise aceste apeluri directe către „însuşi generalul”, fie şi numai din plăcerea de a sta cu el de vorbă, independent de rezultatul în sine la care ar duce această discuţie.

  De aceea sunt absolut convins că, deşi Piotr Stepanovici, Liputin, poate că şi altcineva, poate chiar şi Fedka, circulaseră în prealabil printre muncitori (întrucât în privinţa aceasta într-adevăr există indicii destul de serioase) şi stătuseră de vorbă cu unii dintre ei, în orice caz nu mai mult decât cu vreo doi-trei sau, hai să zicem, cu cinci oameni, doar ca o încercare, aceste convorbiri ale lor nu avuseseră nici un efect. În ce priveşte răzvrătirea, chiar dacă muncitorii înţeleseseră câte ceva din propaganda lor, sunt sigur că le-au şi întors spatele imediat, încetând să-i mai asculte şi socotind că nu le arde lor acum de asemenea bazaconii. Altfel se prezentau lucrurile în cazul lui Fedka: acesta mi se pare că avusese mai mult succes decât Piotr Stepanovici. După cum s-a constatat mai târziu, la incendierile care au provocat focul în oraş trei zile mai târziu, împreună cu Fedka, luaseră parte şi doi muncitori de la fabrică, iar cam peste o lună fuseseră prinşi încă trei foşti muncitori ai fabricii care se îndeletniceau prin