judeţ cu incendieri şi jafuri. Şi chiar dacă Fedka izbutise să-i atragă pe unii muncitori pentru o acţiune directă, imediată, nu mai puţin adevărat este însă că îndemnul lui s-a soldat doar cu înhăitarea celor cinci, de vreme ce despre nimeni altul nu s-a auzit aşa ceva.

  Oricum o fi fost – muncitorii ajunseseră în sfârşit în grup compact în mica piaţetă din faţa reşedinţei guvernatorului rânduindu-se tăcuţi, într-o ordine perfectă. Apoi rămaseră cu gurile căscate spre uşa de intrare aşteptând urmarea. Mi s-a spus că ei îşi scoaseră căciulile chiar în clipa când se rânduiră, adică cu o jumătate de oră înainte de apariţia stăpânului guberniei, care, ca un făcut, nu se afla acasă. Bineînţeles, imediat sosiră organele poliţieneşti, la început figuri răzleţe, pe urmă în formaţiuni complete; şi, bineînţeles, aceştia începură să dea porunci ameninţătoare ca mulţimea să se împrăştie. Dar muncitorii rămaseră dârji, ca o turmă de oi ajunsă cu botul în gard, şi răspundeau laconic că ei au venit la „generalul însuşi”; hotărârea lor fermă era evidentă. Strigătele de somaţie nefireşti încetară şi le luă locul o schimbare de atitudine mai chibzuită, cu dispoziţii date în şoaptă şi îngrijorări sumbre ale şefilor cu sprâncenele încruntate. Comisarul preferă să aştepte sosirea lui von Lembke. Este cu totul inventată afirmaţia că acest comisar ar fi apărut într-o trăsură înhămată cu trei cai mânaţi în goană şi că imediat ar fi început să dea cu pumnii în cei adunaţi. Era un om căruia îi plăcea într-adevăr să circule în goana mare în trăsura lui vopsită la spate în galben şi pe măsură ce „lăturaşii aţâţaţi până la desfrâu” luau din ce în ce mai mult avânt, entuziasmându-i pe toţi negustorii din Piaţa halelor, el se ridica în picioare ţinându-se de o curea fixată anume pe aceasta, în spatele caprei vizitiului, şi întinzându-şi mâna dreaptă în aer contempla în felul acesta oraşul. Dar în cazul de faţă el nu lovi pe nimeni, cu toate că nu era exclus să fi slobozit şi un cuvinţel mai tare, dar a făcut-o exclusiv numai ca să-şi menţină popularitatea. Era şi mai absurdă afirmaţia că fuseseră scoase unităţi de soldaţi cu baionetele la armă şi că telegrafic s-ar fi cerut de undeva să se trimită tunuri şi detaşamente de cazaci: sunt baliverne pe care nu le mai cred acum nici născocitorii lor. Tot atât de absurdă era şi afirmaţia că fură aduse tulumbele pompierilor care împroşcară mulţimea cu jeturi de apă. Pur şi simplu Ilia Ilici, şeful poliţiei, înfierbântat, strigase că o să-i bage pe toţi la apă; din asta probabil s-a ajuns la imaginea unor butoaie de apă, iar apoi şi la tulumbe, cum a şi apărut ulterior în corespondenţele ziarelor din capitală. Versiunea cea mai exactă era desigur aceea că mulţimea fusese înconjurată pentru început de un lanţ de poliţişti, câţi putuseră aduna, iar şeful secţiei întâi fusese trimis special la Lembke şi acesta zburase în trăsurica şefului poliţiei pe drumul spre Skvoreşniki, ştiindu-se că într-acolo plecase cu o jumătate de oră înainte Lembke în caleaşca sa…

  Mărturisesc însă că pentru mine rămâne neclară o singură chestiune: cum a fost posibil ca apariţia unui grup, fie chiar şi mai numeros, de petiţionari, de vreo şaptezeci de oameni, adică o simplă mulţime obişnuită de petiţionari, să fie înfăţişată chiar de la început ca un act de răscoală ce ameninţa cu subminarea temeliilor statului? De ce Lembke însuşi s-a agăţat de această idee, când a apărut la vreo douăzeci de minute după plecarea curierului? Înclin să cred (nu este decât o părere a mea personală) că Ilia Ilici, cumătru cu administratorul fabricii, era interesat să-i prezinte lui von Lembke apariţia mulţimii într-o asemenea lumină, ca să nu se ajungă la o cercetare substanţială a acestui caz; iar versiunea ca atare poliţaiul şi-o construise pe baza unor presupuneri exprimate de Lembke însuşi. În ultimele două zile guvernatorul avusese cu acesta două consfătuiri secrete, deşi foarte confuze, din care Ilia Ilici se alesese totuşi cu convingerea că guvernatorul se cramponase ferm de ideea efectului incendiar al manifestelor şi că muncitorii fabricii fraţilor Şpigulin fuseseră instigaţi de cineva la răscoală socială şi era într-atât de pornit pe această cale, încât ar fi regretat poate dacă acţiunea de instigare s-ar fi dovedit inexistentă. „Vrea să se distingă cumva în faţa mărimilor din Petersburg, gândi şiretul Ilia Ilici, părăsind cabinetul lui von Lembke, fie, cu atât mai bine pentru noi.”

  Sunt încredinţat însă că bietul Andrei Antonovici n-ar fi dorit o asemenea răscoală nici chiar pentru a fi remarcat şi distins. Era un funcţionar extrem de conştiincios, care îşi păstrase inocenţa până la căsătorie. Şi ce vină avea el că în locul unor inocente stive de lemne şi al unei tot atât de inocente Minchen, această prinţesă în vârstă de patruzeci de ani îl înălţase până la nivelul ei? Ştiu aproape cu certitudine că tocmai din această dimineaţă fatală s-au manifestat la el primele semne evidente ale acelei stări psihice, care l-au dus între zidurile unei instituţii speciale din Elveţia, unde cică îşi adună acum noi forţe. Admiţând însă că tocmai din această dimineaţă au apărut la el aceste semne neîndoielnice de aşa ceva, nu este deloc exclus, după părerea mea, că şi în ajun încă s-ar fi putut ivi asemenea semne, fie chiar şi nu atât de evidente. Din surse cu totul intime (presupuneţi chiar, mă rog, că însăşi Iulia Mihailovna ulterior, şi nu în perioada ei de mare triumf, aproape căindu-se, pentru că o femeie niciodată nu se poate căi deplin, mi-ar fi comunicat o părticică din această istorie) ştiu că Andrei Antonovici a venit la nevastă-sa în ajun, noaptea târziu, pe la orele trei spre ziuă, a trezit-o şi i-a cerut să-i asculte „ultimatumul”. Cererea era atât de insistentă, încât femeia a trebuit să se scoale din aşternut, indignată şi cu părul în bigudiuri, şi s-a aşezat pe o canapeluţă, cu un dispreţ sarcastic, să-l asculte totuşi. Abia atunci, pentru prima oară, îşi dăduse ea seama cât de avansată era starea aceea a