lui Andrei Antonovici şi se îngrozi. Ar fi fost cazul, în sfârşit, ca ea să-şi revină şi să se îmblânzească, dar ea, învingându-şi groaza, se îndârji şi mai mult. Avea, ca toate soţiile, probabil, o manieră proprie de comportare faţă de Andrei Antonovici, verificată de atâtea ori şi care nu o dată îl ducea la exasperare. Maniera Iuliei Mihailovna constă în adoptarea unei atitudini de tăcere dispreţuitoare timp de o oră, două ore, douăzeci şi patru de ore, ba chiar şi pe timp de câteva zile, o tăcere din care nu ieşea orice ar fi spus el, orice ar fi făcut, chiar dacă ar fi încercat să se arunce de la fereastra etajului doi, procedeu insuportabil pentru un om mai sensibil! Fie că voia să-şi pedepsească soţul pentru greşelile lui din ultimele zile, pentru invidia lui stupidă faţă de capacităţile ei administrative; fie că era revoltată pentru felul critic cu care privea el comportarea ei faţă de tineret şi de întreaga noastră societate, fără să poată înţelege scopurile ei subtile şi de abilă previziune politică; fie că era supărată pentru gelozia lui obtuză şi absurdă faţă de Piotr Stepanovici, în orice caz Iulia Mihailovna era ferm hotărâtă să rămână neînduplecată, chiar şi în ceasul acesta al treilea din noapte, cu toată tulburarea nemaipomenită a lui Andrei Antonovici. Plimbându-se, scos din fire, în toate direcţiile pe covoarele budoarului ei, el îi spuse totul, totul, e adevărat foarte incoerent, dar tot ce se adunase în sufletul lui pentru că „depăşea orice limită”. Începu prin a-i declara că toată lumea îşi bate joc de el şi că „este dus de nas”. „Puţin îmi pasă de expresii, ţipă el imediat, surprinzându-i zâmbetul, lasă să fiu dus „de nas”, dar este adevărat! … Nu, doamnă, a sosit momentul; să ştii că nu-mi arde de râsete şi de tertipurile cochetăriei femeieşti. De data aceasta nu mai suntem în budoarul unei femei simandicoase, ci două fiinţe abstracte într-un aerostat, care ne-am întâlnit ca să ne spunem tot adevărul. (Vorbea confuz, fireşte, şi nu găsea formulele corespunzătoare pentru a-şi exprima ideile, de altfel, foarte juste.) Dumneata, dumneata eşti aceea, stimată doamnă, care m-a scos din poziţia pe care o aveam, şi am acceptat acest loc numai pentru dumneata, din cauza vanităţii dumitale… Zâmbeşti ironic? Nu te grăbi să triumfi. Să ştii, doamnă, să ştii că eu m-aş fi priceput, aş fi fost în stare să fac faţă cerinţelor acestui post, şi nu numai ale unui singur post ca acesta, ci şi ale altor zece asemenea posturi, pentru că sunt un om capabil; dar cu dumneata, doamnă, alături de dumneata, îmi este imposibil; pentru că alături de dumneata capacităţile mele sunt anihilate. Două centre nu pot coexista, iar dumneata ai instituit două, unul la mine, altul la dumneata, în budoarul dumitale, două centre ale autorităţii, doamnă, dar eu nu pot tolera aşa ceva, nu mai pot! În serviciu, ca şi în căsnicie, există un singur centru, două centre sunt imposibile… Care a fost atitudinea dumitale faţă de mine? continuă el să-şi descarce mânia. Căsnicia noastră constă numai în faptul că dumneata, tot timpul, oră de oră, îmi demonstrai că sunt o nulitate, că sunt un nerod, şi chiar ticălos, iar eu tot timpul, oră de oră, şi în chipul cel mai umilitor mă vedeam obligat să-ţi demonstrez că nu sunt o nulitate, nu sunt un nerod, şi că toţi sunt impresionaţi de nobleţea mea sufletească. Spune şi dumneata dacă nu este umilitor pentru ambele părţi?” Aici el se porni să bată mărunt în covor cu ambele picioare, încât Iulia Mihailovna se văzu nevoită să schiţeze o pornire de a se ridica de pe canapeluţă, cu un aer de severă demnitate. Dumnealui se potoli îndată, în schimb apăsă pe coarda sentimentală, izbucnind în lacrimi (da, în hohote de plâns), lovindu-se în piept cu pumnul timp de aproape cinci minute şi pierzându-şi cumpătul din ce în ce mai mult din cauza tăcerii profunde a Iuliei Mihailovna.

  În sfârşit, făcând o gafă iremediabilă, mărturisi că este gelos pe Piotr Stepanovici. Dându-şi seama pe loc de această gafă stupidă, el se înfurie de tot şi zbieră că „nu va permite negarea lui Dumnezeu”, că el va desfiinţa „salonul ei deşănţat al celor fără credinţă”; că un guvernator este chiar obligat să creadă în Dumnezeu, „şi că prin urmare şi soţia lui”; că nu va mai îngădui prezenţa acestor tineri; că „dumneata, dumneata doamnă, ar trebui, apărându-ţi propria dumitale demnitate, să stai de veghe la bunul renume al soţului dumitale, să-i sprijini inteligenţa, chiar dacă el ar fi lipsit de aptitudini potrivite (or, eu nu sunt deloc lipsit de asemenea aptitudini!), pe când dumneata, tocmai dumneata eşti aceea care atrage asupra mea dispreţul tuturor, dumneata eşti aceea care ai dat tonul acestei atitudini! …”. Mai strigă el că va nimici problema feminină, că va stârpi până şi amintirea acestei probleme, că festivitatea stupidă pe bază de subscripţii în folosul guvernantelor (dracu’ să le ia!) o va interzice chiar mâine şi-i va alunga pe toţi; că va expulza chiar mâine din raza guberniei pe cea dintâi guvernantă ce se va nimeri, sub escortă de cazaci. „Înadins, înadins! ţipă el. Ştii dumneata, strigă el, ştii că ticăloşii dumitale aţâţă oamenii din fabrică şi că acest lucru a ajuns la cunoştinţa mea? Ştii că ei difuzează înadins manifeste, î-na-dins! Ştii că eu cunosc numele a patru ticăloşi din ăştia şi simt că înnebunesc, înnebunesc definitiv, definitiv!!! …” Aici însă Iulia Mihailovna îşi întrerupse tăcerea şi declară grav că şi ea ştie de mult despre aceste uneltiri criminale şi că toate astea sunt prostii, că el o ia prea în serios, iar în ce-i priveşte pe ştrengari ea cunoaşte numele nu numai ale celor patru, ci numele tuturor (aici ea minţi); dar că n-are de gând deloc să înnebunească din această cauză, ci, dimpotrivă, încrederea ei în propria-i inteligenţă se întăreşte şi speră să dirijeze totul spre un final armonios: să încurajeze tineretul, să-l readucă la bunul-simţ, făcându-l să asculte de glasul raţiunii, să demonstreze brusc şi