prin surprindere că uneltirile lor sunt cunoscute şi apoi să le indice perspectiva unor noi scopuri pentru o activitate rezonabilă şi mai luminoasă. Ei bine, nu vă închipuiţi ce se petrecu atunci cu Andrei Antonovici! Aflând că Piotr Stepanovici iar îl păcălise, bătându-şi joc atât de grosolan de el, dezvăluindu-i ei mult mai înainte şi mult mai multe decât lui şi că, în sfârşit, poate că însuşi Piotr Stepanovici era uneltitorul principal şi instigatorul tuturor acţiunilor criminale, furia lui Andrei Antonovici ajunse la paroxism. „Să ştii, femeie nesăbuită şi plină de venin ce eşti, explodă el rupând deodată toate zăgazurile, să ştii că pe acest amant nemernic al dumitale îl arestez îndată, îl pun în lanţuri şi-l voi închide în cazemată sau mă arunc îndată eu însumi sub ochii tăi pe fereastră!” La această tiradă Iulia Mihailovna, cu faţa înverzită de furie, cu triluri şi tremouluri, exact ca pe scena teatrului francez, când o actriţă pariziană, angajată pentru o sută de mii de ruble să joace rolul unei cochete, râde în faţa soţului care a îndrăznit să fie gelos. Von Lembke dădu să se repeadă spre fereastră, dar se opri brusc ca înţepenit în loc, îşi încrucişă braţele pe piept şi, cu faţa albă ca varul, o privi cu nişte ochi scânteietori pe femeia care râdea… „Ştii tu, ştii tu, Iulia… zise el sufocându-se şi cu un glas implorator, ştii tu că eu aş fi în stare de cine ştie ce?” Dar la o nouă explozie şi mai puternică de hohot ce urmă după ultimele lui cuvinte, Lembke scrâşni din dinţi, gemu brusc, se năpusti, dar nu spre fereastră, ci asupra soţiei sale, ridicând ameninţător pumnul! Dar nu lăsă să i se abată pumnul, nu, de trei ori nu; în schimb dispăru fulgerător. Nemaidându-şi seama ce i se întâmplă, ajunse în goana mare în cabinetul său, se aruncă aşa îmbrăcat cum era, cu faţa în jos, pe aşternutul divanului pregătit pentru el, se înfăşură cu mişcări convulsive trăgând cearşaful până peste cap şi zăcu astfel vreo două ore, fără somn, fără gânduri, cu inima ca de piatră şi cu sufletul amorţit într-o disperare neclintită. Uneori numai, tresărea din tot corpul, scuturat de fiori de febră dureroasă. Îi mijiră în cap diferite lucruri confuze, cu totul anapoda: ba se gândea, de pildă, la un orologiu vechi de perete, pe care-l avusese cu cincisprezece ani în urmă la Petersburg şi căruia îi căzuse minutarul; ba la funcţionarul vesel Millebois şi cum împreună cu acesta prinsese într-o zi o vrabie, în parcul Aleksandrovski şi prinzând-o, îşi aduseră aminte râzând în hohote, ce răsunaseră în tot parcul, că unul dintre ei avea deja gradul de asesor de colegiu. Îl fură somnul, cred, abia pe la şapte dimineaţa şi dormi cu voluptate, în visuri agreabile. Trezindu-se pe la ora zece, el sări brusc din aşternut, îşi aduse aminte de toate şi se lovi tare cu palma peste frunte; refuză gustarea; nu-l primi nici pe Blum, nici pe şeful poliţiei, nici pe funcţionarul venit să-i dea de ştire că membrii unei adunări guberniale îl aşteaptă să prezideze şedinţa din acea dimineaţă; nu voi să asculte şi nu înţelegea nimic, se repezi ca un nebun în apartamentul Iuliei Mihailovna. Acolo, Sofia Antropovna, o bătrânică dintr-o familie de nobili scăpătaţi, care se aciuise de mult pe lângă Iulia Mihailovna, îi spuse că încă de pe la ora zece soţia sa a binevoit să plece, într-o mare companie, în trei trăsuri, la Varvara Petrovna Stavroghina, ca să vadă locul pregătit la Skvoreşniki pentru viitoarea, cea de-a doua serbare proiectată, ce urma să aibă loc peste două săptămâni, şi că aşa fusese înţelegerea cu Varvara Petrovna încă de acum trei zile. Uluit de această veste, Andrei Antonovici se întoarse în cabinetul său strigând nerăbdător să i se pună caii la trăsură. Cu greu izbuti să aştepte până ce trăsura trase la scară. Sufletul lui râvnea la Iulia Mihailovna: s-o vadă numai, să stea în preajma ei măcar cinci minute; îl va observa poate, îl va privi, îi va zâmbi ca altădată, îl va ierta, o, o! „Dar de ce întârzie trăsura?” Cu un gest automat deschise cartea groasă ce se afla pe masă (uneori încerca să-şi ghicească astfel după carte, o deschidea la întâmplare şi citea primele trei rânduri de la începutul paginii din dreapta.) Îi ieşi: „Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles”. Voltaire, Candide. Scuipă şi alergă să urce în trăsură: „La Skvoreşniki!”. Vizitiul povesti pe urmă că boierul îl îndemna tot drumul să mâne cât mai repede, dar când se apropiară de conacul moşiei porunci să întoarcă şi să mâne în oraş: „Mai repede, te rog, mai repede”. „Înainte de a ajunge la centura oraşului, Excelenţa sa îmi porunci să opresc, ieşi din trăsură şi trecând peste drum porni pe câmp; crezui că pentru vreo nevoie oarecare, dar se opri numai aşa, ca să privească floricelele şi rămase mult timp astfel, mi se păru nu ştiu cum prea ciudat, zău, şi mă cuprinse îndoiala.” Aşa suna mărturia vizitiului. Mi-aduc aminte starea timpului din acea dimineaţă: era o zi senină şi rece, cu vânt de septembrie; în faţa lui Andrei Antonovici, ieşit din câmp, se întindea un peisaj aspru de ogoare despuiate de recolta din vară; suflul şuierător al vântului legăna probabil nişte rămăşiţe de floricele galbene, muribunde… Simţise cumva nevoia să-şi compare destinul cu al acestor floricele pirpirii bătute de vitregia timpului de toamnă? Nu-mi vine a crede. Ba înclin să cred mai mult că n-avusese un asemenea imbold şi nici nu-şi amintea nimic de flori, cu toată mărturia vizitiului şi a şefului secţiei întâi de poliţie, care tocmai atunci ajunsese acolo în trăsura comisarului şi care susţinea mai târziu că îl găsise într-adevăr pe guvernator cu un bucheţel de flori galbene în mână. Acest poliţist, reprezentant tipic al tagmei care întruchipa gradul extatic al freneziei administrative, cu numele de Vasili Ivanovici Flibustierov, fusese numit recent în oraşul nostru, dar se şi distinsese prin zelul său exagerat şi zgomotos, prin ardoarea sa exacerbată