în executarea tuturor ordinelor şi prin starea sa nativă de ebrietate. Sărind din trăsurică şi fără a-şi face gânduri la vederea ocupaţiei şefului guberniei se repezi spre dânsul şi, cu un aer dement, dar convins, raportă dintr-o răsuflare că „în oraş nu e linişte”.

  — Cum? Ce doreşti? se întoarse către el Andrei Antonovici cu o faţă severă, dar fără nici un fel de mirare sau licărire de gând la trăsură şi vizitiu, ca la el în cabinet.

  — Şeful secţiei întâi, Flibustierov, Excelenţa voastră. În oraş e răscoală.

  — Flibustierii? întrebă Andrei Antonovici, dus pe gânduri.

  — Întocmai, Excelenţa voastră. S-au răsculat cei de la fabrica Şpigulin.

  — De la fabrica Şpigulin! …

  Ceva îi miji parcă în memorie guvernatorului la auzul cuvintelor „fabrica Şpigulin”. Tresărind îşi duse degetul la frunte: „Cei de la fabrica Şpigulin!”. Tăcut şi la fel de îngândurat porni fără grabă spre trăsură, urcă şi porunci să fie dus în oraş. Poliţistul îl urmă în trăsurica lui.

  Îmi închipui că îşi imagina vag pe drum numeroase lucruri foarte interesante, pe teme diferite, dar nu cred să fi avut vreo idee precisă sau vreo intenţie clară la sosirea sa în piaţa din faţa reşedinţei guberniale. De îndată ce zări însă mulţimea de „răsculaţi”, postată ferm în rânduri neclintite, cordonul de poliţişti şi pe neputinciosul (poate că intenţionat neputinciosul) poliţai şi privirile pline de aşteptare aţintite spre dânsul, sângele îi năvăli în inimă. Palid la faţă, el coborî din trăsură.

  — Jos căciulile! rosti el abia perceptibil şi sufocându-se. În genunchi! ţipă el deodată şi tocmai în această explozie neaşteptată şi pentru el însuşi trebuie căutată poate şi explicaţia la tot ce urmă apoi în această afacere. Totul se petrecu aşa cum se întâmplă la săniuş; este imposibil ca săniuţa, odată pornită în zbor vertiginos de sus, să se oprească în mijlocul dealului. Ca un făcut şi în pofida firii sale, Andrei Antonovici se distinsese toată viaţa lui printr-o fire calmă şi niciodată nu strigase la nimeni şi nu bătuse din picioare; cu asemenea oameni e mare primejdie, dacă se întâmplă vreodată ca săniuţa lor s-o ia razna în mod neaşteptat de pe vârful dealului. Totul se învârteji înaintea ochilor lui.

  — Flibustierilor! ţipă el şi mai ascuţit şi mai absurd, şi vocea i se frânse. Se opri, neştiind încă ce avea de făcut, dar simţind prin toate fibrele fiinţei sale că va face ceva, negreşit.

  „Doamne!” se auzi un suspin de mulţumire. Un flăcău începu să-şi facă semnul crucii; trei-patru inşi într-adevăr dădură să se lase în genunchi, dar ceilalţi se urniră în masă cu vreo trei paşi înainte şi deodată, prinzând glas, începură să strige cu toţii: „Excelenţa voastră… ne-am tocmit cu patruzeci de copeici… directorul… n-ai voie să vorbeşti” etc., etc. Nu se putea înţelege nimic.

  Vai! Andrei Antonovici nu era în stare să priceapă: bucheţelul de floricele mai era încă în mâinile sale. Răscoala era pentru el tot atât de evidentă, cum îi erau de evidente mai deunăzi lui Stepan Trofimovici chibitcele. Iar în rândurile mulţimii de „rebeli”, cu ochii căscaţi spre dânsul, umbla agitat Piotr Stepanovici „aţâţându-i” şi a cărui imagine nu-l părăsise de ieri nici o clipă, acelaşi Piotr Stepanovici pe care-l ura atâta…

  — Vărgile! strigă el la fel de neaşteptat.

  Se aşternu o tăcere mormântală.

  Iată deci cum s-au desfăşurat lucrurile chiar de la început, judecând după datele cele mai precise şi după unele presupuneri ale mele. De aci încolo aceste informaţii devin tot mai puţin precise, ca şi presupunerile mele de altfel. Cu toate că printre acestea nu lipsesc şi unele fapte concrete.

  În primul rând, snopul de vărgi apăru surprinzător de repede; fuseseră probabil pregătite din timp de zelosul şef al poliţiei. Totuşi nu fură pedepsiţi decât vreo doi inşi, hai să zicem trei, dar nu cred; insist asupra acestui fapt. E o pură născocire că fuseseră pedepsiţi toţi sau cel puţin jumătate din mulţime. E absurdă apoi şi afirmaţia că o oarecare doamnă săracă din nobilimea scăpătată, trecând pe acolo, fusese prinsă şi ea şi supusă execuţiei, şi totuşi mi-a fost dat să citesc eu însumi aşa ceva mai târziu într-o corespondenţă publicată de unul dintre ziarele petersburgheze. S-a vorbit mult la noi despre o biată pensionară de la azilul de bătrâni de lângă cimitir, cu numele de Avdotia Petrovna Tarapâghina, care întorcându-se dintr-o vizită la azilul său şi trecând întâmplător prin piaţă s-ar fi băgat şi ea printre cei ce se uitau cu o curiozitate firească la ceea ce se petrecea şi ar fi exclamat: „Ce ruşine!” şi ar fi scuipat cu acest prilej. Pentru acest fapt, cică, au pus mâna şi pe dânsa „supunând-o la bătaia cu vărgile”. În legătură cu acest caz au apărut în ziare nu numai informaţii în acest sens, dar în oraşul nostru s-a iniţiat la repezeală şi o chetă pe bază de listă de subscripţii. Personal şi eu am subscris douăzeci de copeici. Şi ce credeţi? Se constată astăzi că nici n-a existat la noi vreo bătrână cu numele de Tarapâghina internată în azil! M-am dus personal să mă conving în azilul respectiv: nu se ştia acolo nimic despre o presupusă pensionară Tarapâghina; mai mult, se simţiră chiar jigniţi, când le relatai zvonul care circula. Mă refer la cazul acesta cu Avdotia Petrovna inexistentă, numai pentru faptul că un asemenea caz, asemănător cu al ei (dacă acesta ar fi existat aievea), era cât pe-aici să se întâmple şi cu Stepan Trofimovici; nu este exclus însă ca zvonul acesta absurd despre Tarapâghina să se fi iscat tocmai pornind de la cele ce i s-au întâmplat lui Stepan Trofimovici, adică pur şi simplu, în cursul nenumăratelor relatări ale păţaniei lui, gura lumii îl transformase pe el într-o Tarapâghina oarecare. De altfel, nu-mi pot da seama cum se făcu oare că îl pierdui de lângă mine chiar în clipa când intrarăm în piaţă. Presimţind că se petrece ceva foarte grav, mă gândii să-l duc în jurul pieţei