direct spre intrarea casei guvernatorului, dar împins de curiozitate mă oprii doar pentru o clipă ca să-ntreb pe primul întâlnit ce se întâmpla şi, când întorsei ochii iar spre Stepan Trofimovici, acesta dispăruse. Din instinct mă repezii să-l caut în locul cel mai primejdios, nu ştiu ce presimţire îmi spunea că şi săniuţa lui o luase razna de pe vârful dealului. Şi, într-adevăr, îl găsii chiar în centrul evenimentului. Îmi aduc aminte că l-am apucat de mână, dar el se uită la mine calm şi mândru, cu un aer de nemăsurată autoritate:

  — Cher, zise el cu un glas în care vibrau accente sfâşietoare de coardă plesnită. Dacă ei toţi procedează aici în piaţă atât de arbitrar, la ce-am putea să ne aşteptăm din partea unuia ca acesta, de pildă… dacă va trebui să acţioneze personal din propria-i iniţiativă.

  Şi tremurând de indignare, cu o dorinţă nemăsurată în ochi de a sfida, arătă cu degetul ameninţător şi demascator spre Flibustierov, care la vreo doi paşi de noi se uita la el cu ochii holbaţi.

  — Ăsta! strigă Flibustierov simţind că i se întunecă lumea înaintea ochilor. Care ăsta? Dar tu cine eşti? înaintă el ridicându-şi pumnul. Tu cine eşti? zbieră el turbat, chinuit, exasperat. (Notez că îl cunoştea bine pe Stepan Trofimovici.) Încă o clipă şi, desigur, l-ar fi apucat de guler; din fericire, Lembke îşi întoarse spre noi capul la auzul acestui zbieret. Nedumerit, îşi opri ochii asupra lui Stepan Trofimovici şi îl privi fix, încercând parcă să se dumirească, şi deodată dădu din mână nerăbdător. Flibustierov înghiţi în sec. Îl scosei pe Stepan Trofimovici din mulţime. De altfel, şi el se pare că era doritor să bată în retragere.

  — Acasă, acasă, insistam eu, dacă n-am mâncat bătaie e numai şi numai datorită lui Lembke.

  — Du-te, dragă prietene, din vina mea te expui şi dumneata. Ai încă în faţă viitorul şi cariera dumitale, iar mie mon heure a sonné. El păşi ferm pe treptele casei guvernatorului. Portarul mă cunoştea; îi spusei că venim amândoi la Iulia Mihailovna. În salonul de primire luarăm loc aşteptând. Nu mă înduram să-mi părăsesc prietenul, dar nici nu găseam necesar să-i mai vorbesc. Avea înfăţişarea omului care îşi sacrifică viaţa mergând la o moarte sigură pentru salvgardarea patriei. Ne aşezarăm în colţuri diferite, eu mai aproape de uşa de la intrare, el mult mai departe, în fund, cu capul aplecat într-o profundă îngândurare şi cu mâinile sprijinite pe baston. În mâna stângă îşi ţinea pălăria cu boruri late. Rămaserăm astfel în aşteptare vreo zece minute.

  II.

  Lembke intră brusc cu paşi repezi, însoţit de şeful poliţiei, aruncă repede o privire distrată spre noi şi, fără a ne lua în seamă, dădu să intre pe uşa dreaptă în cabinet, dar Stepan Trofimovici se postă în faţă-i barându-i drumul. Statura lui înaltă şi cu totul deosebită de a celorlalţi produse impresie; Lembke se opri.

  — Cine e dumnealui? murmură el nedumerit, adresându-se parcă şefului poliţiei, dar fără să fi întors măcar capul şi continuând să-l scruteze cu privirea pe Stepan Trofimovici.

  — Asesorul de colegiu în retragere, Stepan Trofimovici Verhovenski, Excelenţa voastră, răspunse Stepan Trofimovici salutând din cap cu multă demnitate. Excelenţa sa continua să-l cerceteze, de altfel, cu o privire destul de tâmpă.

  — Despre ce este vorba?

  Şi cu un gest laconic şi autoritar îşi întoarse nerăbdător şi dezgustat urechea spre Stepan Trofimovici, luându-l drept un solicitator obişnuit, care se prezintă cu vreo cerere scrisă.

  — Mi s-a făcut astăzi o percheziţie domiciliară de către un funcţionar care proceda în numele Excelenţei voastre; de aceea voiam…

  — Numele? Numele? întrebă nerăbdător Lembke, părând că începe să se dumirească.

  Stepan Trofimovici îşi repetă numele cu un aer şi mai impunător.

  — A-ha-ha! E… e acea pepinieră… Domnul meu, te-ai manifestat într-un fel… Dumneata eşti profesor? Profesor?

  — Cândva am avut onoarea să ţin câteva prelegeri tineretului la universitatea N.

  — Ţi-ne-retului! păru că tresare Lembke, deşi sunt gata să pariez că nu prea îşi dădea seama despre ce era vorba şi cu cine discuta. Eu, domnul meu, nu sunt dispus să tolerez aşa ceva, se mânie el brusc. Nu admit nici un fel de tineret. Asta înseamnă manifeste. Atentat împotriva societăţii, domnul meu, un act de piraterie, flibustierism… Ce rugăminte aveţi?

  — Dimpotrivă, soţia dumneavoastră m-a rugat să iau cuvântul mâine la serbarea dumisale. Eu nu solicit nimic. Am venit să-mi afirm drepturile…

  — La serbare? Nu va avea loc nici un fel de serbare. Nu voi admite nici un fel de serbare! Prelegeri? Prelegeri? strigă el furios.

  — Aş dori să vorbiţi cu mine mai politicos, Excelenţa voastră, fără să bateţi din picior şi fără să ţipaţi la mine ca la un băietan.

  — Îţi dai dumneata seama cu cine vorbeşti? roşi Lembke.

  — Perfect, Excelenţa voastră.

  — Menirea mea este să apăr societatea, iar voi o distrugeţi. O dis-trugeţi! Voi… de altfel îmi aduc aminte de dumneata: ai fost un timp preceptor în casa generălesei Stavroghina?

  — Aşa este, am fost… preceptor… în casa generălesei Stavroghina.

  — Şi în decurs de douăzeci de ani ai fost semănătorul a tot ce acum s-a acumulat… Iată roadele… Mi se pare că te-am văzut chiar acum în piaţă. Fereşte-te însă, domnul meu, fereşte-te; cursul ideilor dumitale este cunoscut. Fii sigur că te am în vedere. Eu, domnule, nu pot admite prelegerile dumitale, nu pot. Cu asemenea cereri să nu mi te adresezi mie.

  Guvernatorul dădu să treacă înainte.

  — Repet, sunteţi în profundă eroare, Excelenţa voastră; personal soţia dumneavoastră m-a invitat să iau cuvântul, nu să ţin o prelegere, ci să ţin această conferinţă. Vă rog respectuos să-mi explicaţi dacă este posibil: prin ce împrejurare şi pentru care motiv am fost supus unei percheziţii domiciliare astăzi? Mi-au ridicat nişte cărţi, acte, o corespondenţă privată, scumpă pentru mine şi le-au cărat prin oraş într-o roabă…

  — Cine