— Cher, îmi spunea el în seara aceea, aducându-şi aminte de tot ce se întâmplase în decursul zilei, m-am gândit la un moment dat care dintre noi este mai ticălos? El, care mă îmbrăţişa pentru a mă umili, sau eu, care îl detestam şi totuşi îl sărutam pe obraz, deşi puteam foarte bine să evit… Ptiu!

  — Ei hai, spune, spune totul, sâsâi dulceag Karmazinov, ca şi cum Stepan Trofimovici ar fi putut aşa, dintr-odată, să-i povestească toată viaţa din cei douăzeci şi cinci de ani trecuţi. Dar superficialitatea aceasta stupidă era în tonul „societăţii alese”.

  — Mi-aduc aminte că ne-am văzut ultima dată la Moscova, la masa oferită în cinstea lui Granovski, şi că de atunci au trecut douăzeci şi patru de ani… începu foarte rezonabil (şi deci nu în tonul societăţii alese) Stepan Trofimovici.

  — Ce cher homme, îl întrerupse familiar şi cu glas ţipător Karmazinov strângându-i cu mâna umărul printr-un gest amical afectat, dar duceţi-ne mai repede la dumneavoastră, Iulia Mihailovna, să ia loc acolo şi să ne povestească totul.

  — Şi când te gândeşti că eu cu această ţaţă enervantă n-am fost niciodată în relaţii apropiate, continua să mi se plângă Stepan Trofimovici tot atunci seara, tremurând de ciudă. Eram aproape nişte imberbi, şi încă de pe atunci începusem să-l urăsc… la fel şi el pe mine, bineînţeles…

  Salonul Iuliei Mihailovna se umplu repede de lume. Varvara Petrovna era deosebit de surescitată, deşi căuta să pară indiferentă, dar mi-a fost dat să surprind la ea două-trei priviri de ură îndreptate împotriva lui Karmazinov şi de mânie împotriva lui Stepan Trofimovici, de mânie anticipată, din gelozie, din dragoste: de s-ar fi întâmplat ca Stepan Trofimovici să fi dat cumva în gropi, îngăduindu-i lui Karmazinov să-l pună în încurcătură faţă de toţi, bănuiesc că ea n-ar fi ezitat să sară imediat şi să-l ia la palme. Uitai să spun că era acolo şi Liza, pe care n-am văzut-o niciodată mai veselă, mai radioasă şi mai fericită ca atunci. Bineînţeles, era de faţă şi Mavriki Nikolaevici. În mulţimea doamnelor tinere şi a tinerilor cam deşucheaţi care formau suita obişnuită a Iuliei Mihailovna şi în rândurile cărora comportarea deşănţată se considera drept veselie, iar cinismul ieftin drept inteligenţă, remarcai şi două-trei chipuri noi: un polonez aflat în trecere, foarte băgăreţ şi linguşitor, un doctor neamţ oarecare, bătrân voinic şi care râdea mereu cu mare poftă şi glas suculent la glumele pe care le spunea el şi, în sfârşit, un tânăr prinţişor din Petersburg, cu mişcări automatizate, cu aerul unui om de stat şi cu guler extrem de înalt. Se vedea însă că Iulia Mihailovna era mândră de acest musafir şi chiar îngrijorată pentru ţinuta salonului ei…

  — Cher monsieur Karmazinoff, începu Stepan Trofimovici aşezându-se într-o manieră epatantă pe divan şi sâsâind tot aşa de bine ca şi Karmazinov, cher monsieur Karmazinoff, viaţa unui om din timpurile noastre şi care posedă anumite convingeri ar putea să pară monotonă, chiar dacă s-ar întinde pe un interval de douăzeci şi cinci de ani…

  Neamţul slobozi un hohot sacadat, aş zice un fel de nechezat, crezând probabil că Stepan Trofimovici spusese ceva foarte amuzant. Acesta îl privi cu o mirare prefăcută, fără a produce însă asupra bătrânului vreun efect oarecare. Îl privi pe neamţ şi prinţişorul, întorcând spre el tot gulerul şi arborându-şi pince-nez-ul, deşi fără prea mare curiozitate.

  — Ar trebui să pară prea monotonă, repetă înadins Stepan Trofimovici, trăgând cât se poate mai mult şi fără jenă fiecare cuvânt. Aşa a fost şi existenţa mea în decursul acestui sfert de veac, et comme on trouve partout plus de moines que de raison, şi întrucât sunt absolut de acord cu aceasta, rezultă că în decursul acestui sfert de veac…

  — C’est charmant, les moines, şopti Iulia Mihailovna, întorcându-se spre Varvara Petrovna, care şedea alături de dânsa.

  Varvara Petrovna îi răspunse cu o privire plină de mândrie. Karmazinov însă nu suportă succesul frazei franţuzeşti şi cu o voce stridentă se grăbi să-l întrerupă pe Stepan Trofimovici.

  — În ce mă priveşte eu sunt în această privinţă liniştit şi iată de vreo şase ani stau permanent la Karlsruhe. Şi când, anul trecut, consiliul municipal a hotărât să construiască o nouă conductă de canalizare, am simţit cu toată inima că această problemă de canalizare a municipiului Karlsruhe îmi este mai scumpă şi mai dragă decât toate problemele nepreţuitei mele patrii… pe tot intervalul aşa-ziselor reforme de aici.

  — Mă văd nevoit să vă exprim compasiunea mea, fie chiar şi împotriva vrerii inimii mele, suspină Stepan Trofimovici aplecându-şi semnificativ capul.

  Iulia Mihailovna triumfa: conversaţia devenea şi profundă, şi cu tendinţă.

  — O conductă pentru scurgerea impurităţilor? se informă cu glas tare doctorul.

  — O conductă de canalizare, doctore, de canalizare, şi eu chiar i-am ajutat la întocmirea proiectului.

  Doctorul hohoti tunător. Pilda lui o urmară şi alţii, dar râzând vizibil şi de el, ceea ce bătrânul nici nu observă, rămânând foarte satisfăcut că toată lumea râde.

  — Permite-mi să nu fiu de acord cu dumneata, Karmazinov, se grăbi să intervină Iulia Mihailovna. Karlsruhe e altă chestiune, dar dumitale îţi place să mistifici şi de aceea nu te vom crede de data aceasta. Care dintre ruşi, dintre scriitori, a înfăţişat atâtea personaje reprezentative ale spiritului modern, a anticipat atâtea probleme de epocă relevând tocmai acele aspecte contemporane din care se poate forma ideea unui om de acţiune modern? Dumneata singurul, dumneata şi nimeni altul. În zadar vrei să ne asiguri de indiferenţa dumitale faţă de patrie şi de interesul grozav pentru reţeaua de canalizare din Karlsruhe! Ha, ha!

  — Da, e adevărat, sâsâi Karmazinov, am reprezentat în personajul Pogojev toate defectele slavofililor, iar în chipul lui Nikodimov toate defectele occidentaliştilor…

  — Ei, chiar toate, şopti discret Leamşin.

  — Dar fac acest lucru oarecum în treacăt, tangenţial, numai ca să-mi omor cumva timpul agasant şi… să satisfac oarecum aceste pretenţii agasante ale compatrioţilor mei.

  —