Cunoaşteţi probabil, Stepan Trofimovici, continuă entuziasmată Iulia Mihailovna, că mâine vom avea nespusa plăcere de a asculta admirabile rânduri… una dintre cele mai recente şi mai subtile inspiraţii beletristice ale lui Semion Egorovici, care se intitulează Merci. Dumnealui declară în această bucată că de aci încolo nu va mai scrie, nu va mai scrie pentru nimic în lume, chiar dacă îngerul din cer sau, mai bine zis, întreaga societate selectă l-ar implora să-şi schimbe hotărârea. Într-un cuvânt, îşi depune condeiul pe masă pentru totdeauna, şi acest grandios Merci se adresează publicului cu titlu de recunoştinţă pentru acel entuziasm constant cu care a recepţionat de atâţia ani truda sa neostoită în slujba ideii ruse cinstite.

  Iulia Mihailovna trăia clipe de supremă voluptate.

  — Aşa este, îmi voi lua rămas-bun; îmi voi rosti supremul Merci şi voi pleca; şi acolo, la Karlsruhe… voi închide ochii, începu treptat să se înduioşeze Karmazinov.

  Ca şi mulţi alţi scriitori mari de la noi (iar noi avem foarte mulţi scriitori mari) el nu rezista laudelor şi imediat se înduioşa, cu toate că era un om de spirit. Cred însă că aşa ceva este de neiertat. Se spune că unul dintre Shakespeare-ii noştri ar fi trântit pur şi simplu într-o conversaţie particulară că „noi, oamenii mari, nici n-am putea altfel” etc.

  — Acolo, la Karlsruhe deci, voi închide ochii. Nouă, oamenilor celebri, nu ne rămâne altceva de făcut decât, săvârşindu-ne opera, să închidem cât mai repede ochii, fără a râvni la recompensă. La fel voi face şi eu.

  — Lăsaţi-mi adresa şi voi veni la Karlsruhe să vă vizitez mormântul, hohoti nestăpânit neamţul.

  — Acum morţii sunt transportaţi şi pe calea ferată, zise pe neaşteptate unul dintre tinerii insignifianţi aflaţi de faţă.

  Leamşin chelălăi de plăcere. Iulia Mihailovna se încruntă. Intră Nikolai Stavroghin.

  — Închipuiţi-vă, mi s-a spus că aţi fost luat la poliţie? zise el tare, adresându-i-se în primul rând lui Stepan Trofimovici.

  — Nu, n-a fost decât un caz particular, de ambiţie, glumi Stepan Trofimovici.

  — Sper însă că faptul acesta nu va avea nici un fel de consecinţă defavorabilă în privinţa rugăminţii mele, interveni repede Iulia Mihailovna, nădăjduiesc că, în pofida acestei neplăceri regretabile, despre care n-am avut până acum nici o cunoştinţă, dumneata nu vei dezamăgi cele mai plăcute aşteptări şi nu ne vei lipsi de marea bucurie de a te asculta la matineul nostru literar.

  — Nici nu ştiu ce să spun, eu… acum…

  — Vai, ce nefericită mă simt, Varvara Petrovna… şi închipuieşte-ţi, tocmai acum când ardeam de nerăbdare să cunosc cât mai repede personal pe una dintre cele mai remarcabile şi independente inteligenţe ruseşti, şi iată că pe neaşteptate Stepan Trofimovici manifestă intenţia de a ne părăsi.

  — Elogiul a fost rostit cu o voce atât de tare, încât eu n-ar fi trebuit să-l aud, răspică Stepan Trofimovici, dar nu-mi vine a crede că sărmana şi modesta mea persoană ar fi atât de necesară pentru festivitatea dumneavoastră de mâine. Deşi, în ce mă priveşte…

  — Ce înseamnă acest răsfăţ! strigă Piotr Stepanovici intrând vijelios în salon. De-abia reuşii să-l strunesc, şi deodată, într-o singură dimineaţă, percheziţie, arestare, poliţaiul îl apucă de guler, iar acum, poftim, e înconjurat şi elogiat de doamne în salonul capului guberniei! Cred că îi tresare acum fiecare oscior de plăcere; nici n-a visat un asemenea recital. Să-l vezi numai cum începe acum să-i denunţe pe socialişti!

  — Este exclus, Piotr Stepanovici. Socialismul este o idee prea măreaţă, ca să nu-şi dea seama de acest lucru tocmai Stepan Trofimovici, interveni energic Iulia Mihailovna.

  — Ideea este măreaţă, dar slujitorii ei nu prea sunt întotdeauna niţte uriaţi, et brisons lŕ, mon cher, conchise Stepan Trofimovici, adresându-i-se fiului său şi ridicându-se cu eleganţă de pe fotoliu.

  Dar aici interveni ceva cu totul imprevizibil. Von Lembke se afla de câtva timp în salon, neobservat parcă de nimeni, deşi toată lumea văzuse când a intrat. Pornită pe atitudinea ei iniţială, Iulia Mihailovna continua să-l ignore. El luă loc lângă uşă şi, cu un aer sumbru şi faţa severă, asculta atent conversaţia. Surprinzând aluziile la evenimentele din dimineaţa aceea, el deveni cam neliniştit, îl fixă la un moment dat pe prinţişor, surprins probabil de guleraşele lui mult ieşite înainte, ţepene de atâta scrobeală; apoi tresări parcă, auzind glasul şi văzându-l pe Piotr Stepanovici cum intră în salon şi, imediat după ce Stepan Trofimovici apucă să-şi rostească aforismul despre socialişti, se îndreptă spre dânsul, împingându-l în drum pe Leamşin, care se dădu la o parte cu un gest de surprindere comică, frecându-se la umăr şi prefăcându-se că a fost izbit teribil.

  — Destul! zise von Lembke, apucându-l energic pe Stepan Trofimovici de braţ şi strângându-l cu toată forţa. Acesta îl privi speriat. Destul, flibustierii timpurilor noastre au fost identificaţi. Nici un cuvânt mai mult. Măsurile au fost luate…

  Vorbise tare, în auzul întregii asistenţe, şi ultimele cuvinte le rosti cu multă energie. Impresia produsă fu penibilă. Toată lumea simţi că ceva nu este în regulă. Observai cum Iulia Mihailovna păli brusc. Efectul produs culmină printr-o întâmplare stupidă. Anunţând că toate măsurile au fost luate, Lembke făcu stânga-împrejur şi dădu să iasă grăbit din încăpere, dar la al treilea pas se poticni de covor, cu greu reuşind să-şi recapete echilibrul şi să nu se lungească pe podea. Pentru un moment el se opri, privi locul de care se împiedicase şi rosti tare: „Să fie schimbat”, apoi dispăru pe uşă. Iulia Mihailovna alergă în urma lui. Odată cu plecarea ei se stârni o mare larmă, în care era greu să înţelegi ceva. Se spunea că este „indispus”, alţii susţineau că „este apucat”. Ba unii arătau cu degetul spre frunte; Leamşin, din colţ, îşi arboră două degete deasupra frunţii. Se făceau aluzii la nişte neînţelegeri familiale, bineînţeles, numai în şoaptă. Nimeni nu manifesta intenţia să plece, şi toată lumea rămăsese în aşteptare. Nu ştiu ce reuşi să facă Iulia Mihailovna, dar peste vreo cinci minute ea se