întoarse silindu-se din răsputeri să pară liniştită. Răspunse evaziv că Andrei Antonovici e cam tulburat, dar că nu e nimic grav, deoarece asemenea stări ar fi avut el şi în copilărie, că dumnealui ştie „mult mai bine” ce îi trebuia şi că serbarea de mâine, desigur, îl va înveseli. Apoi îi adresă câteva cuvinte măgulitoare, şi numai de convenienţă, lui Stepan Trofimovici şi o invitaţie cu glasul mai ridicat membrilor comitetului să treacă imediat la deschiderea şedinţei. Şi abia atunci cei care nu făceau parte din comitet se dumiriră să se pregătească de plecare; dar întâmplările penibile din această zi fatală nu luaseră încă sfârşit…

  Chiar din clipa în care intrase Nikolai Vsevolodovici, observai că Liza îi aruncă o privire foarte atentă, fixându-l apoi astfel îndelung, atât de îndelung, încât în cele din urmă atrase atenţia generală. Văzui de asemenea că la un moment dat Mavriki Nikolaevici se aplecă spre dânsa din spate, voind se pare să-i şoptească ceva, dar renunţă, îşi reluă poziţia dinainte, cu o privire vinovată. Suscită curiozitatea asistenţei şi Nikolai Vsevolodovici: avea faţa mai palidă decât de obicei, iar privirea extrem de distrată. Aruncându-i întrebarea lui Stepan Trofimovici în momentul intrării, el părea că îl şi uitase pe loc şi mă tem să nu greşesc, dar se pare că uitase s-o salute chiar şi pe gazdă. Spre Liza nu privise o singură dată măcar, nu pentru că n-ar fi vrut s-o facă, şi de aceea îmi îngădui să afirm că nici pe dânsa n-o observase. Când deodată, după tăcerea care se aşternuse un timp imediat după invitaţia Iuliei Mihailovna de a se proceda fără zăbavă la deschiderea ultimei şedinţe, răsună glasul Lizei pe un ton voit ridicat, adresându-i-se lui Nikolai Vsevolodovici.

  — Nikolai Vsevolodovici, un oarecare căpitan, care se dă drept rudă a dumitale, frate al soţiei dumitale, cu numele de Lebeadkin, îmi adresează mereu scrisori necuviincioase în care se plânge împotriva dumitale, oferindu-mi să-mi divulge nu ştiu ce secrete despre dumneata. Dacă este într-adevăr rudă cu dumneata, te rog să-i interzici să mă deranjeze şi scuteşte-mă de asemenea neplăceri.

  O provocare teribilă răsună în aceste cuvinte şi toată lumea înţelese acest lucru. Acuzaţia era făţişă, deşi poate că şi pentru dânsa era absolut neaşteptată. O făcuse aidoma omului care brusc şi-ar închide ochii şi s-ar arunca de pe acoperiş.

  Răspunsul lui Nikolai Vsevolodovici fu şi mai uluitor.

  În primul rând păru cu totul ciudat că el nu se arătă deloc surprins şi o ascultă pe Liza cu cea mai calmă atenţie. Nici urmă de zăpăceală sau de mânie nu se observă pe chipul lui. Simplu, ferm, ba şi cu un aer foarte prevenitor, el răspunse la această întrebare nefastă:

  — Într-adevăr, am nefericirea să fiu rudă cu acest om. Sunt soţul surorii sale, născută Lebeadkina, de mai bine de cinci ani. Fiţi încredinţată că-i voi transmite somaţia dumneavoastră în timpul cel mai scurt şi garantez că de aci încolo el nu vă va mai deranja.

  Niciodată nu voi putea uita spaima care se zugrăvi pe chipul Varvarei Petrovna. Cu un aer dement, ea se ridică de pe fotoliu şi îşi întinse în faţă mâna dreaptă, ca într-un gest de apărare. Nikolai Vsevolodovici se uită la ea, se uită la Liza, cuprinse apoi într-o privire întreaga asistenţă şi, zâmbind deodată cu un aer de nemărginit orgoliu, părăsi fără grabă încăperea. Toată lumea văzu cum Liza sări de pe divan, de îndată ce Nikolai Vsevolodovici se întoarse ca să plece, şi schiţă vizibil o mişcare să alerge după dânsul, dar revenindu-şi imediat, se stăpâni şi părăsi şi dânsa salonul, la fel fără a spune nimănui nici un cuvânt, fără a privi pe nimeni, bineînţeles însoţită de Mavriki Nikolaevici, care imediat se smulse din loc urmând-o…

  Nu cred că mai e necesar să amintesc de fierberea şi discuţiile ce se iscară prin oraş în acea seară. Varvara Petrovna se încuie în casa ei din oraş, iar Nikolai Vsevolodovici, se zice, plecă direct la Skvoreşniki, fără să-şi fi văzut mama. Stepan Trofimovici mă trimise spre seară la „cette chčre amie” ca să-i obţin permisiunea de a o vizita, dar n-am fost primit. El era zguduit, plângea. O asemenea căsătorie! O asemenea căsătorie! O asemenea grozăvie în familie, repeta el necontenit. Îşi aducea aminte totuşi şi de Karmazinov, făcându-l de trei parale. Se pregătea totodată cu multă energie şi pentru matineul literar de a doua zi şi, fire artistică!, o făcea în faţa oglinzii, încercând să-şi reamintească toate calambururile şi cuvintele de spirit adunate în decursul vieţii întregi şi notate într-un caiet special, ca să le folosească cu prilejul conferinţei sale de a doua zi.

  — Dragul meu, o fac în numele ideii măreţe, îmi zicea el, probabil ca o justificare. Cher ami, m-am urnit din locul meu pe care am lâncezit timp de douăzeci şi cinci de ani, şi iată-mă gata de drum, încotro, nu ştiu, dar am pornit…

  Partea a treia.

  Capitolul întâi.

  Festivitatea. Prima parte – matineul.

  I

  Festivitatea a avut loc, în pofida tuturor nedumeririlor provocate de întâmplările „şpiguliene” din ziua precedentă. Cred că nici chiar moartea lui Lembke, dacă acesta ar fi decedat peste noapte, n-ar fi împiedicat ţinerea serbării în dimineaţa aceea, atâta importanţă şi semnificaţie deosebită atribuia Iulia Mihailovna acestui eveniment. Vai, până în ultimul minut ea continua să rămână într-o orbire totală, nedându-şi seama de starea de spirit care cuprinsese societatea. Nimeni, în cele din urmă, nu mai credea că această zi solemnă se va termina fără vreun scandal monstru, fără „deznodământ”, cum spuneau unii, frecându-şi anticipat mâinile. E adevărat că mulţi căutau să arboreze un aer posomorât şi avertizat; dar, în general vorbind, grozav îi place rusului nostru orice dandana scandaloasă în societate. E adevărat, de asemenea, că exista la noi şi ceva mult mai serios decât o simplă sete de scandal; o iritare generală, un fel de mânie nesăţioasă; toată lumea părea scârbită de tot şi de toate. Se întronase un fel de cinism haotic general,