acest scop, li se va oferi participanţilor un dejun cu şampanie, bineînţeles, gratuit, inclus ca un punct în program. Preţul excesiv al biletului (trei ruble) contribuise mult la acreditarea acestui zvon. „Altfel ce rost ar fi avut să subscriu? Se programează o serbare de douăzeci şi patru de ore, oamenilor li se va face foame, deci trebuie să le dai şi să mănânce”, auzeai vorbindu-se peste tot. Trebuie să spun că însăşi Iulia Mihailovna fu aceea care dădu prilej să prindă aripi acest zvon dăunător, din cauza superficialităţii ei. Cu o lună înainte încă, entuziasmată la culme de formidabila ei iniţiativă, deschidea vorba despre proiectata serbare cu oricine se nimerea să iasă în calea ei, iar faptul că la această serbare se vor ţine toasturi se inserase chiar şi în paginile unui ziar din capitală. O încânta pe atunci nespus gândul la aceste toasturi: voia personal să le anunţe şi în aşteptarea evenimentului era mereu preocupată de redactarea lor. Toasturile urmau să explice deviza principală înscrisă pe steagul nostru (ce fel de steag? pariez că biata femeie nici până la sfârşit nu reuşi să şi-l imagineze), să apară în cadrul unor corespondenţe prin paginile ziarelor din capitală, să înduioşeze şi să încânte autorităţile de acolo şi apoi să se răspândească prin toate guberniile provocând uimire şi dorinţa de a o imita. Dar pentru rostirea toasturilor era necesar să existe şi cupe de şampanie, iar cum ştiut este că şampania nu se poate bea pe stomacul gol, în mod automat, ca de la sine, se impunea necesitatea unui dejun. Mai târziu, când datorită eforturilor ei fu organizat un comitet şi se păşi mai serios la executarea programului, i se demonstră pe loc şi explicit că, dacă se va da un mic dejun, bietele guvernante se vor alege cu o nimica toată, oricât de frumoasă ar fi suma. Aşadar, se impunea următoarea alternativă: un ospăţ balthazarian şi toasturi, şi doar vreo nouăzeci de ruble ce vor mai rămâne pentru institutoare sau realizarea unui beneficiu important în cadrul unei serbări, ca să zicem aşa, organizate mai mult de formă. Prin aceasta, comitetul încercase, de fapt, s-o sperie puţin, gândindu-se totuşi la o a treia soluţie mai prudentă, de compromis, adică la o serbare destul de serioasă în toate privinţele, dar fără şampanie, încât să rezulte un beneficiu onorabil depăşind cu mult suma de nouăzeci de ruble. Iulia Mihailovna însă nu voi să accepte; detesta media mic-burgheză şi hotărî pe loc, de vreme ce prima variantă nu era realizabilă, să adopte imediat şi integral extrema cealaltă, adică să se realizeze o colectă colosală care să provoace invidia tuturor guberniilor. „Ar trebui, în definitiv, să înţeleagă şi publicul, îşi încheie dânsa discursul înflăcărat rostit în sânul comitetului, că atingerea unor scopuri general-umane este mai presus de orice satisfacţii trupeşti de moment; că serbarea în fond nu este decât un mijloc de promovare a unei idei măreţe, şi de aceea lumea trebuie să se mulţumească cu un bal nemţesc, economicos, cu un gest simbolic, dacă nu ne putem dispensa chiar deloc de acest bal nesuferit”, într-atât începuse deodată să-l urască. În cele din urmă, reuşiră s-o liniştească. Tocmai cu acest prilej se născu, de pildă, ideea salutară a unui „cadril al literaturii”, ca şi celelalte propuneri de program estetic, care să înlocuiască satisfacţiile trupeşti. Tot atunci Karmazinov consimţi definitiv să-şi citească opera Merci (deoarece până atunci mereu răspundea cam în doi peri) şi prin lectura aceasta să extermine însăşi ideea hranei din minţile publicului nostru prea puţin temperat. În felul acesta balul îşi recăpătă caracterul dorit de solemnitate magnifică, deşi într-o manieră diferită de aceea cu care publicul era obişnuit. Iar ca să nu existe impresia că totul pluteşte prea mult în nori, hotărâră că la începutul balului se poate servi câte un ceai cu lămâie şi cu fursecuri rotunjoare, apoi oranjadă şi limonadă, iar către sfârşit şi îngheţată, dar atât şi nimic mai mult. Pentru persoanele însă care invariabil, întotdeauna şi pretutindeni sunt chinuite de foame şi, mai ales, de sete, să se organizeze în fundul anfiladei de încăperi un bufet special de care se va ocupa Prohorâci (bucătarul-şef al clubului), de altfel sub cea mai strictă supraveghere a comitetului, şi care să servească la cerere tot ce ar pofti musafirii, dar contra plată, lucru în privinţa căruia să se pună un afiş special pe uşa saloanelor, cu precizarea expresă că bufetul nu face parte din program. A doua zi dimineaţa însă hotărâră să nu se deschidă un asemenea bufet, ca să nu fie tulburată partea literară, deşi bufetul s-ar fi aflat abia în a şasea încăpere de la salonul alb, în care Karmazinov acceptase să-şi citească opera Merci. Pare curios că acestui eveniment, adică lectura operei Merci, comitetul îi acordase o importanţă atât de exagerată, şi nu numai comitetul ca atare, ci până şi spiritele cele mai practice dintre organizatori. Cât despre spiritele poetice, soţia mareşalului nobilimii, de pildă, îi declarase lui Karmazinov că imediat după matineu va porunci să se bată pe unul dintre pereţii salonului său alb o placă de marmură cu inscripţia de aur, pe care să se scrie că la data cutare din anul cutare, aci, în acest loc, marele scriitor rus şi european, depunându-şi condeiul, a dat citire operei sale Merci şi în felul acesta pentru prima oară îşi lua rămas-bun de la publicul rus în persoana reprezentanţilor oraşului nostru şi că această inscripţie o vor putea citi chiar cei prezenţi la bal, adică numai la cinci ore după ce va fi fost citită Merci. Cunosc din surse foarte sigure că tocmai Karmazinov a fost acela care a cerut ca în cursul dimineţii să nu existe nici un fel de bufet, până nu isprăveşte lectura, sub nici o formă, cu toate obiecţiunile unora dintre membrii comitetului că aşa ceva n-ar cadra deloc cu moravurile noastre.

  Astfel se prezentau lucrurile când în oraş tot mai dăinuia credinţa într-un ospăţ balthazarian, adică a unui bufet oferit chiar de comitetul de organizare; crezură până în ultima oră. Chiar şi domnişoarele visau