o cantitate imensă de bomboane şi dulciuri şi încă ceva nemaipomenit. Toată lumea ştia că reţeta e colosală, că tot oraşul intenţionează să ia parte la serbare, că sosesc oameni de prin judeţe şi că nu ajung biletele. Se ştia, de asemenea, că pe lângă sumele încasate din vânzarea biletelor se oferiseră şi contribuţii considerabile: Varvara Petrovna, de pildă, plătise pentru biletul ei trei sute de ruble şi dăruise pentru înfrumuseţarea sălii toate florile din sera ei. Soţia mareşalului nobilimii (membră în comitet) şi-a oferit în acest scop imensa ei casă plus iluminatul; clubul a pus la dispoziţie orchestra şi personalul de serviciu, cedându-l şi pe Prohorâci pentru toată ziua. Se făcuseră şi alte donaţii, deşi nu atât de mari, încât se născu ideea de a se reduce preţul biletului de la trei ruble la două. Într-adevăr, comitetul se gândi la început că pe un bilet de trei ruble nu vor veni domnişoarele şi reflectase asupra propunerii de a emite nişte bilete de familie, şi anume fiecare familie să plătească numai pentru o singură domnişoară, iar celelalte domnişoare din aceeaşi familie, fie chiar şi în număr de zece exemplare, să intre gratis. Dar toate aceste temeri se risipiră curând; tocmai domnişoarele erau acelea care veniră în număr mare. Până şi cei mai săraci funcţionari îşi aduseră fetele, deşi era limpede că dacă nu aveau fete domnişoare nici prin gând nu le-ar fi trecut să subscrie. Un biet secretăraş se prezentă cu toate cele şapte fiice ale sale, fără a mai socoti soţia şi o nepoată, şi fiecare dintre ele ţinea în mână câte un bilet de intrare de trei ruble. Aşadar, ne putem închipui ce revoluţie se stârnise în oraş! Să ne gândim numai la faptul că, festivitatea fiind împărţită în două reprize, a fost necesar ca fiecare reprezentantă a sexului feminin să-şi procure două rânduri de toalete, una pentru matineul literar şi una pentru balul de seară. Mulţi din clasa mijlocie, cum s-a dovedit mai pe urmă, şi-au amanetat pentru această zi tot ce aveau, inclusiv lenjeria de familie până la cearşafuri şi în unele cazuri şi la saltele, împrumutându-se de la evreii noştri, care parcă anume în ultimii doi ani se înmulţiseră considerabil şi numărul lor în oraşul nostru creştea necontenit. Aproape toţi funcţionarii îşi luaseră avansuri din salarii, iar unii dintre moşieri îşi vânduseră vitele necesare muncii câmpului, şi toate acestea numai pentru a-şi prezenta domnişoarele ca pe nişte marchize spre a nu fi ele mai prejos decât celelalte. Splendoarea toaletelor a fost de data aceasta nemaivăzută prin locurile noastre. Cu vreo două săptămâni înainte încă, oraşul fusese invadat de tot felul de anecdote care imediat ajungeau la cunoştinţa curţii Iuliei Mihailovna şi dădeau prilej zeflemiştilor noştri să-şi ascută limba în voie. Începuseră să circule în acest sens şi caricaturi. Personal am văzut în albumul Iuliei Mihailovna câteva desene de acest gen. Toate acestea ajungeau cu repeziciune la cunoştinţa caselor respective, iată de ce, mi se pare, se iscă atâta ură prin familii faţă de Iulia Mihailovna în ultimele zile premergătoare serbării. Astăzi toţi se revoltă şi, aducându-şi aminte, scrâşnesc din dinţi. Era limpede însă că, dacă comitetul nu va reuşi să satisfacă publicul sau va şchiopăta cumva balul, explozia de indignare va fi nemaipomenită. Iată de ce fiecare în sinea lui se aştepta să se ajungă la un scandal; şi de vreme ce scandalul era atât de aşteptat, cum se putea să nu se producă?

  Exact la ora douăsprezece răsunară alămurile fanfarei. Făcând parte din grupul de supraveghetori pentru menţinerea ordinii, adică dintre cei doisprezece „tineri cavaleri cu fundă la umăr”, am fost martor ocular la felul cum s-a început această zi de tristă amintire. În primul rând, chiar de la început se iscă o îmbulzeală nemaipomenită la intrare. Cum de s-a întâmplat ca totul să meargă anapoda chiar după întâiul pas şi toţi se zăpăciră, în frunte cu poliţia? Nu învinuiesc publicul cel adevărat: capii familiilor nu numai că nu se înghesuiau şi nu împingeau pe nimeni, cu toate gradele şi titlurile lor, ci, dimpotrivă, se scandalizară, zice-se, încă din stradă, văzând o atare îmbulzeală de lume, neobişnuită în oraşul nostru, o mulţime tumultuoasă care nu intra pur şi simplu, ci lua intrarea cu asalt. Între timp trăsurile soseau necontenit şi în cele din urmă blocară strada. Astăzi, când scriu aceste lucruri, am date incontestabile pentru a afirma că o parte din ticăloşimea oraşului nostru a fost introdusă fără bilete de Liputin şi Leamşin sau poate chiar şi de altcineva din rândul supraveghetorilor de ordine, cum eram eu. În orice caz, în sală apărură şi nişte persoane cu totul necunoscute, venite de prin judeţe şi nu se mai ştie de unde. Aceste brute, de îndată ce păşeau în sală (executând parcă un consemn) se interesau aproape într-un glas unde-i bufetul şi, aflând că nu există bufet, fără nici o jenă şi cu o neobrăzare neobişnuită la noi până atunci, începeau să vocifereze. E adevărat că unii dintre ei veniseră beţi. Alţii, impresionaţi ca nişte sălbatici de splendoarea saloanelor soţiei mareşalului, rămâneau un timp în tăcere privind cu gura căscată, întrucât nimic asemănător nu mai văzuseră până atunci. Salonul alb, o încăpere imensă, deşi de o arhitectură arhaică, era într-adevăr superb: vast, cu ferestre mari în două rânduri suprapuse, cu plafonul ornat în ghips şi poleit cu aur, cu balcoane sus, cu oglinzi enorme între ferestre, încadrate de draperii roşii, cu statui de marmură prin diferite locuri (nu erau cine ştie ce, dar erau totuşi statui), cu mobilier greoi din epoca napoleoniană, alb cu dungi aurii şi tapisat în catifea roşie. În momentul pe care-l descriu, în fundul sălii se înălţa o estradă înaltă pentru cei care vor lua cuvântul la matineul literar, iar tot restul sălii era plin de rânduri regulate de scaune cu intervale largi, ca într-un parter de teatru cu locuri destinate publicului. După primele minute de surprindere însă începură să plouă cele mai absurde întrebări şi pretenţii. „Poate că noi nici nu vrem să ascultăm lecturi literare… Noi am plătit bani…