Publicul a fost înşelat… Noi suntem stăpâni şi nu Lembke! …” Într-un cuvânt, ca şi cum fuseseră lăsaţi să intre numai pentru ca să facă scandal. Mi s-a întipărit bine în memorie mai ales o altercaţie în care s-a distins prinţişorul aflat în trecere şi care în dimineaţa din ajun fusese la Iulia Mihailovna, cel cu gulere tari înalte şi cu faţa de păpuşă de lemn. Şi el, la stăruitoarele ei rugăminţi, consimţi să facă parte din grupul de ordine cu fundă prinsă pe umărul stâng. Se dovedi însă că această figură mută de ceară şi pe resorturi ştia, dacă nu să vorbească, în orice caz să acţioneze în felul lui. Când un vlăjgan cu faţa ciupită de vărsat, un căpitan în rezervă, escortat de un grup întreg de derbedei, care se ţinea după el tot timpul, îl acostă, cerându-i să-i arate intrarea la bufet, prinţişorul făcu din ochi un semn discret plutonierului de poliţie. Ordinul fu imediat executat: cu toate protestele şi vociferările căpitanului beat, acesta fu scos afară din sală. Între timp începu să apară în cele din urmă şi „publicul adevărat” şi în trei şiruri lungi pătrunse în sală prin cele trei intervale dintre scaune. Elementele turbulente începură să se potolească, dar publicul, în general, chiar şi cel mai „curăţel”, avea un aer nemulţumit, surprins; iar unele dintre doamne păreau pur şi simplu speriate.

  În sfârşit, toată lumea fu plasată pe locurile respective; încetă şi muzica. Începură să-şi sufle nasurile în batiste şi să se uite în jurul lor. Publicul aştepta cu un aer prea solemn, ceea ce întotdeauna constituia un semn rău. „Lembkii” nu apărură încă. Mătăsurile, catifelele ardeau în culori vii, diamantele sclipeau din toate părţile; prin aer pluteau miresme parfumate. Bărbaţii erau toţi în ţinută de gală cu ordine la revere şi gât, iar bătrânii chiar şi în uniformă. Apăru în sfârşit şi soţia mareşalului, însoţită de Liza. Niciodată n-a fost Liza mai orbitor de frumoasă ca în acea dimineaţă şi într-o toaletă atât de superbă. Avea părul coafat în bucle fermecătoare, ochii îi scânteiau, faţa îi radia de un zâmbet, de un zâmbet fericit. Produse incontestabil o impresie puternică asupra tuturor; toţi o priveau cu interes şi schimbau şoapte discrete. Unii susţineau că îl caută cu privirea pe Stavroghin, dar nici Stavroghin, nici Varvara Petrovna nu veniseră. N-am înţeles atunci ce era cu ea: de unde atâta fericire, bucurie, energie şi forţă se adunaseră în expresia chipului ei? Gândul la ceea ce îmi fusese dat să văd ieri şi ceea ce vedeam acum mă făcu să rămân pur şi simplu perplex. Dar „Lembkii” tot nu apăreau. Era o mare greşeală. Mai târziu am aflat că Iulia Mihailovna îl aşteptase până în ultimul moment pe Piotr Stepanovici, fără de care în ultimul timp nu era în stare să facă nici un pas, deşi în sinea ei n-ar fi vrut s-o recunoască. Menţionez în paranteză că Piotr Stepanovici, în ajun, la ultima şedinţă a comitetului, depusese funda de supraveghetor, refuzând să participe în această calitate, ceea ce o amărâse pe Iulia Mihailovna până la lacrimi. Spre surprinderea, iar mai apoi şi spre cea mai mare nedumerire a ei (lucru asupra căruia anticipez), el dispăruse în acea dimineaţă şi nu se prezentase nici la matineu, încât până seara nimeni nu-l mai văzu. În cele din urmă, publicul începu să dea semne de nerăbdare. Nici pe estradă nu apărea nimeni. În rândurile din spate se auziră aplauze ca la teatru. Bătrânii şi cucoanele în vârstă se încruntară: „Aceşti Lembke prea o fac pe grozavii”. Până şi în rândurile publicului select începu să circule şoapta că festivitatea s-ar putea într-adevăr să nu aibă loc, pentru că Lembke te pomeneşti că este realmente foarte bolnav etc., etc. Dar, slavă Domnului, soţii Lembke în sfârşit îşi făcură apariţia; el o conducea la braţ; mărturisesc că şi eu personal mă cam îndoiam de venirea lor. Dar toate temerile în această privinţă se dovediră imediat neîntemeiate şi adevărul triumfă. Publicul părea că răsuflă uşurat. Lembke părea să aibă înfăţişarea de om perfect sănătos, după cum mi-aduc aminte, întrucât, vă închipuiţi, doar, câte priviri îl întâmpinară. Mai notez pentru a caracteriza atmosfera că, în general, erau prea puţini în rândurile societăţii noastre selecte care să fi crezut cu adevărat că Lembke este în mod serios bolnav; iar comportarea lui fusese considerată foarte normală, într-atât de normală încât până şi cazul de ieri dimineaţă petrecut în piaţă fusese primit cu aprobare. „Aşa trebuie să se procedeze chiar de la început, ziceau demnitarii. Poţi să faci pe filantropul cât vrei, tot la asta ajungi, fără să-ţi dai seama că aşa ceva este necesar chiar şi pentru filantropia însăşi”, cel puţin aşa se discuta la club. O singură vină i se găsea, că prea mult se iuţise. „Lucrurile acestea trebuie făcute cu mai mult sânge rece, ei, dar n-ai ce face, omul e încă fără experienţă”, spuneau specialiştii. Cu aceeaşi aviditate se întoarseră privirile şi spre Iulia Mihailovna. Bineînţeles, nimeni n-ar avea dreptul să-mi pretindă mie, ca povestitor, prea multe amănunte precise în privinţa unui anumit punct: aici e vorba de o taină, e vorba de o femeie; ştiu însă un lucru: în seara trecută, Iulia Mihailovna intră în cabinetul lui Andrei Antonovici şi zăbovi acolo mult peste miezul nopţii. Andrei Antonovici fu iertat şi consolat. Soţii se înţeleseseră în toate, totul fusese uitat şi, la sfârşitul explicaţiei, când Lembke se lăsă totuşi în genunchi în faţa ei, aducându-şi aminte cu groază despre episodul final din noaptea precedentă, mânuţa graţioasă, iar apoi şi buzele soţiei îi stăviliră efuziunile înflăcărate şi discursul de pocăinţă al omului covârşit de înduioşare şi delicat ca un cavaler. Toată lumea o vedea acum radiind de fericire. Păşea cu faţa deschisă, sigură de ea, îmbrăcată într-o rochie superbă. Părea că se află în culmea mulţumirii; serbarea, scopul şi încununarea politicii sale, fusese realizată. Trecând spre locurile lor, chiar în primul rând din faţa estradei, soţii Lembke salutau şi răspundeau la plecăciuni, în dreapta şi în stânga. Imediat în jurul lor se