formă un cerc. Soţia mareşalului nobilimii se ridică în picioare în întâmpinarea lor… Dar aci interveni o deficienţă deplorabilă: tam-nisam orchestra intonă un Tusch, nu un marş oarecare, ci pur şi simplu un Tusch de ospăţ, cum se obişnuia la noi la club, când la un banchet oficial se bea în sănătatea cuiva. Astăzi ştiu precis că figura aceasta era opera lui Leamşin care, în calitatea lui de supraveghetor de ordine, ceruse să se intoneze un Tusch, chipurile în onoarea soţilor Lembke. El, bineînţeles, oricând ar fi putut să se justifice că a făcut-o dintr-o prostie sau zel excesiv… Din păcate, eu nu ştiam încă pe atunci că ei nici nu-şi mai băteau capul în privinţa justificărilor, ci erau hotărâţi să-şi ducă la capăt tot planul chiar în aceeaşi zi. Dar lucrurile nu se opriră aici: în timp ce publicul rămăsese contrariat, schimbând priviri nedumerite sau zâmbete ironice, în fundul sălii şi în balcoane răsunară strigăte de ura, tot parcă în onoarea soţilor Lembke. Nu erau voci prea multe, dar strigătele ţinură o bună bucată de vreme. Iulia Mihailovna se aprinse toată la faţă, ochii îi scânteiară. Lembke se opri în dreptul scaunului său şi întorcându-se în direcţia strigătelor cercetă cu o privire severă, impunătoare, fundul sălii… Cei de lângă el se grăbiră să se aşeze. Din nou observai cu teamă pe faţa lui acel zâmbet primejdios pe care-l avea ieri stând în salonul soţiei sale şi privindu-l pe Stepan Trofimovici, înainte de a se apropia de el. Mi se păru că şi acum mijeşte pe faţa lui o expresie fatală şi, ceea ce era mai rău, întru câtva comică, expresia omului care este gata să se sacrifice pentru realizarea scopurilor superioare ale soţiei sale… Iulia Mihailovna îmi făcu semn să mă apropii şi-mi şopti să alerg la Karmazinov şi să-l rog să înceapă. Dar, chiar în clipa când mă întorsei să plec, se produse o altă mârşăvie, dar mult mai urâtă decât prima. Pe estradă, spre care se îndreptau în acea clipă toate privirile şi toate aşteptările şi unde nu se vedea decât o măsuţă cu un scaun în spatele ei, iar pe măsuţă un pahar de apă pe o tăviţă de argint, pe estrada aceasta goală apăru deodată silueta mătăhăloasă a căpitanului Lebeadkin în frac şi cu cravată albă. Rămăsei atât de uimit, încât nu-mi venea să-mi cred ochilor.

  Căpitanul păru intimidat şi se opri pentru un moment în fundul estradei. Deodată, din public se auzi un strigăt: „Lebeadkin, tu eşti?”. Mutra stupidă şi roşie a căpitanului (era complet beat) la auzul acestui strigăt răspunse cu un zâmbet larg şi tâmp. Îşi ridică mâna, îşi frecă fruntea, dădu din capul lui lăţos, ca şi cum s-ar fi hotărât brusc la orice, făcu doi paşi înainte şi deodată pufni în râs, nu prea tare, dar chicotind prelung şi fericit, din care cauză corpul lui masiv şi gras începu să se zguduie caraghios, iar ochii şi aşa pierduţi în grăsime se ascunseră în fundul unor crăpături. La aceasta, aproape jumătate din asistenţă izbucni în râs, iar vreo douăzeci de persoane începură să aplaude. Publicul serios schimba priviri posomorâte; totul nu dură însă decât vreo jumătate de minut. Pe estradă apărură în fugă Liputin cu funda lui de supraveghetor şi doi servitori; aceştia îl prinseră uşurel de braţe, iar Liputin îi şopti ceva. Căpitanul se încruntă şi mormăi: „Dacă-i aşa, mă rog”, dădu din mână a lehamite, îşi întoarse spatele imens către public şi dispăru împreună cu cei care îl însoţeau. După o clipă Liputin se înfiinţă iar pe estradă. Avea pe buze cel mai mieros dintre zâmbetele lui dulcege de totdeauna, care aminteau de obicei gustul de oţet amestecat cu zahăr, iar în mâini ţinea o foaie de felul hârtiei pentru scrisori. Cu paşi mărunţi şi repezi se apropie de rampă.

  — Domnilor, se adresă el publicului, din cauza lipsei de supraveghere s-a întâmplat o defecţiune comică, dar care a fost înlăturată; eu însă luai asupră-mi însărcinarea de a prezenta cea mai respectuoasă rugăminte a unuia dintre versificatorii noştri localnici… Animat de o năzuinţă înaltă, plină de simţire umanitară… cu toată înfăţişarea sa… de acel scop, care ne-a reunit pe noi toţi… ca să ştergem de pe obrajii sărmanelor fete instruite din gubernia noastră lacrimile… acest domn, adică vreau să spun acest poet localnic… dorind să rămână incognito… ar fi dorit mult ca versurile lui să fie citite înainte de începerea balului… adică, vreau să spun, a matineului literar. Cu toate că această poezie nu este prevăzută în program şi nu figurează… deoarece abia de o jumătate de oră ne-a parvenit nouă… (adică cui nouă? reproduc cuvânt cu cuvânt această prezentare confuză), dar noi considerăm că remarcabila naivitate a sentimentului, laolaltă cu remarcabila dispoziţie de haz a acestei poezii îngăduie să fie citită aici, adică nu ca pe ceva serios, ci ca ceva potrivit serbării… Într-un cuvânt, la idee… Cu atât mai mult că nu sunt decât câteva rânduri… Şi de aceea cer permisiunea publicului binevoitor.

  — Citiţi-o! zbieră un glas din fundul sălii.

  — Aşadar, s-o citesc?

  — Citiţi, citiţi! se auziră mai multe glasuri.

  — O voi citi cu permisiunea publicului, îşi schimonosi faţa Liputin din nou, în acelaşi zâmbet mieros. Părea totuşi că nu prea îndrăzneşte, iar eu personal avui impresia că este şi emoţionat. Cu toată îndrăzneala care-i caracterizează, oamenii aceştia se şi poticnesc uneori, deşi seminaristul n-ar fi ezitat probabil, dar Liputin oricum aparţinea societăţii de altădată.

  — Previn, adică am onoarea să previn că este vorba nu de un fel de odă, cum se scriau altădată pentru solemnităţi, ci aproape, ca să zic aşa, o glumă, dar pătrunsă de un sentiment incontestabil, îmbinat cu o veselie cochetă şi, ca să zic aşa, cu adevărul arhireal.

  — Citeşte-o, citeşte-o!

  Liputin despături foaia. Bineînţeles, nimeni nu mai apucă să-l oprească. De altfel, apăruse cu funda lui de veghetor la ordinea balului. Cu glas răsunător el recită:

  — Institutoarei naţionale de pe aceste meleaguri, din partea unui