Salut, salut, institutoare, Triumfă şi te bucură din plin!

  Ţie, o retrogradă ori o george-sandistă, Eu versul meu din inima-ţi închin!

  — Păi, sunt versurile lui Lebeadkin! Ale lui Lebeadkin, sigur! răsunară câteva glasuri. Se auziră râsete şi chiar aplauze, deşi nu prea multe.

  — Te osteneşti să-nveţi copii mucoşi.

  Pe-abecedar cu slovă franţuzită, Dar orişicui i-ai face azi ochi dulci, Numai să-ţi ceară mâna ofilită.

  — Ura! Ura!

  — Află că-n veacul nostru de reforme, Nici un paracliser n-o să te ia.

  Împacă-te cu stropul tău de soartă, Te-ntoarce la abecedar, frumoasa mea…

  — Exact, exact. Acesta este adevăratul realism, fără „strop”, nici un pas!

  — Nu-ţi face gânduri negre! Astă-seară, Când petrecurăm la ospăţ şi-n dansuri, Ţi-am încropit cu toţii mândră zestre.

  Şi mâine soarta n-o mai fi amară…

  Tu, retrogradă ori o george-sandistă, Te bucură: ai zestre, domnişoară!

  Scuipă pe tot, uită de orice chin – Triumfă şi te bucură din plin!

  Mărturisesc, nu-mi venea să-mi cred urechilor. Era o impertinenţă crasă, atât de evidentă, încât nu încăpea nici un fel de scuză pentru Liputin, nici chiar scuza prostiei. Şi de fapt Liputin nu era deloc un prost. Intenţia era clară, cel puţin pentru mine: se grăbeau să provoace dezordine. Unele versuri din poezia asta idioată, ultimul, de pildă, era de aşa natură, încât nici un fel de prostie n-ar fi îngăduit-o. Se pare că Liputin îşi dădea seama el însuşi că luase prea mult asupra sa: ducându-şi isprava la capăt, păru atât de năucit de propria-i îndrăzneală, încât nici nu se gândi să plece de pe estradă, ci rămase pe loc, ca şi cum ar fi vrut să mai adauge ceva. Crezuse probabil că efectul va fi cu totul altul; dar până şi grupul de gălăgioşi, care aplaudase tot timpul farsei, tăcu brusc, uluit probabil şi el. Stupizenia cea mai mare era că mulţi dintre ei priviseră toată înscenarea asta cu multă emoţie, luând-o drept o realitate, un adevăr tulburător în privinţa institutoarelor, drept o poezie cu tendinţă, şi nu un pamflet. Dar natura deşănţată a versurilor îi surprinsese până şi pe ei. Cât despre restul publicului, întreaga sală rămăsese nu numai scandalizată, dar şi jignită, se pare. Cred că nu greşesc deloc, împărtăşindu-vă această impresie. Iulia Mihailovna spunea mai târziu că încă o clipă şi ar fi leşinat. Unul dintre cei mai venerabili bătrânei şi-a luat la braţ bătrânica şi au părăsit amândoi sala sub privirile îngrijorate ale publicului. Cine ştie, poate că exemplul lui ar fi fost urmat şi de alţii, dacă în clipa aceea n-ar fi apărut pe estradă însuşi Karmazinov, în frac, cu cravată albă şi cu un caiet în mână. Iulia Mihailovna îl învălui într-o privire entuziasmată, ca pe un adevărat salvator… Mă repezii în dosul culiselor să-l caut pe Liputin.

  — Intenţionat ai făcut-o! îi zisei eu indignat, apucându-l de mână.

  — Nici prin gând nu mi-ar fi trecut aşa ceva, se zgribuli el începând să mintă şi prefăcându-se nenorocit, chiar atunci mi-au fost aduse aceste versuri şi am crezut că au haz…

  — N-ai crezut dumneata aşa ceva. Nu-mi vine a crede că ai putea să consideri această mâzgălitură ordinară drept o glumă hazlie!

  — Şi totuşi, aşa o consider.

  — Pur şi simplu minţi, şi nici nu e adevărat că ţi s-au adus acum aceste versuri. Chiar dumneata le-ai compus împreună cu Lebeadkin, şi poate chiar ieri, anume ca să provoci scandal. În orice caz, ultimul vers îţi aparţine, fără îndoială, ca şi versul cu paracliserul, de altfel. Cum se face că Lebeadkin a apărut îmbrăcat în frac? Înseamnă că v-aţi înţeles ca el să le citească, şi aşa ar fi fost dacă nu s-ar fi îmbătat.

  Liputin mă privi rece şi vanitos.

  — Dar pe dumneata ce te privesc toate astea? întrebă el deodată, cu un calm ciudat.

  — Cum ce mă privesc? Văd că şi dumneata porţi pe umăr această fundă… Unde este Piotr Stepanovici?

  — Nu ştiu; pe aici, pe undeva, trebuie să fie; dar de ce întrebi?

  — Pentru că văd prea limpede acum ce se întâmplă aici. E un complot împotriva Iuliei Mihailovna, pentru a compromite această zi…

  Liputin mă privi pieziş.

  — Dar ce te doare pe dumneata? zâmbi el şi, dând din umeri, îmi întoarse spatele.

  Rămăsei locului încremenit. Toate bănuielile mele se adevereau. Şi când mă gândesc că sperasem tot timpul să n-am dreptate! Ce trebuia să fac? Mă gândii mai întâi să mă sfătuiesc cu Stepan Trofimovici, dar acesta stătea în faţa oglinzii, încercând diferite surâsuri şi mereu aruncându-şi ochii pe foaia în care îşi făcuse diferite note. Urma să ia cuvântul imediat după Karmazinov şi nu-i ardea deloc să stea de vorbă cu mine. Să alerg la Iulia Mihailovna? Era cam prea devreme; ca să fi înţeles avea nevoie de o lecţie mai aspră, care s-o vindece de convingerea ei că e „anturată” şi că toată lumea îi este „devotată până la fanatism”. Nici nu m-ar fi crezut şi m-ar fi socotit un scrântit. De altfel, ce ar mai fi putut să facă ea acum? „La urma urmelor, gândii eu, într-adevăr, ce mă privesc pe mine toate astea, de ce mă amestec; îmi scot funda şi plec acasă, de îndată ce va începe.” Chiar aşa mi-am şi zis, „de îndată ce va începe”, ţin minte bine.

  Dar era timpul să mă duc să-l ascult pe Karmazinov. Aruncându-mi ochii pentru ultima dată prin culise observai că mişună pe acolo tot felul de indivizi absolut străini, printre care şi femei, într-un du-te-vino necontenit. „Culisele” acestea reprezentau un spaţiu destul de îngust, despărţit de privirile publicului printr-o perdea compactă şi comunicând prin culoar cu celelalte încăperi. Aci îşi aşteptau rândul cei care urmau să se producă pe estradă. Dar m-a surprins în clipa aceea mai ales conferenţiarul, care trebuia probabil să apară imediat după Stepan Trofimovici. Era şi el,