cred, un fel de profesor (nici astăzi nu ştiu exact cine este), demisionat de bunăvoie dintr-o instituţie de învăţământ oarecare după o istorie cu tulburări studenţeşti şi sosit nu se ştie pentru ce în oraşul nostru acum câteva zile. Fusese şi el recomandat Iuliei Mihailovna care îl primise, fireşte, aproape cu veneraţie. Ştiu astăzi că n-o vizitase decât o singură dată, la o serată, şi că tot timpul rămăsese tăcut, zâmbind cu o expresie ambiguă la glumele şi tonul grupului care o înconjura pe Iulia Mihailovna, şi produsese asupra tuturor o impresie neplăcută prin aerul lui arogant şi în acelaşi timp susceptibilitatea lui bănuitoare. Îl invitase să conferenţieze însăşi Iulia Mihailovna. Acum se plimba dintr-un colţ în altul şi, aidoma lui Stepan Trofimovici, îşi şoptea ceva sub nas, dar nu privindu-se în oglindă, ci cu ochii în pământ. Nu-şi potrivea nici un fel de zâmbete, deşi mereu surâdea cu o expresie răutăcioasă, crudă. Era limpede că nici cu acesta nu se putea sta de vorbă. Era mic de statură, în vârstă de vreo patruzeci de ani, absolut chel, cu o bărbuţă căruntă, îmbrăcat destul de decent. Mai interesant era faptul că la fiecare mişcare de întoarcere pe loc el îşi ridica pumnul în sus, îl clătina scurt şi energic deasupra capului şi-l abătea apoi brusc în jos, zdrobind parcă un inamic închipuit. Figura aceasta o repeta mereu şi invariabil. Simţii cum mă cuprinde frica. Plecai repede de acolo ca să-l ascult pe Karmazinov.

  III.

  Atmosfera din sală nu promitea nimic bun. Ţin să subliniez: mă închin în faţa măreţiei unui geniu; dar de ce aceşti domni, oamenii noştri de geniu, către sfârşitul anilor glorioşi ai activităţii lor procedează uneori absolut ca nişte copilandri? Ei, şi ce dacă eşti tu Karmazinov şi ţi-ai făcut apariţia umflându-te în pene cât cinci şambelani laolaltă? E admisibil oare să reţii atenţia unui public ca al nostru asupra unui singur articol timp de o oră întreagă? În general, am observat că poţi fi şi un arhigeniu, dar la un matineu literar nu poţi acapara nepedepsit atenţia asistenţei asupra persoanei tale mai mult de douăzeci de minute. Ce e drept, apariţia marelui geniu fu primită cu mult respect. Până şi cei mai pretenţioşi şi severi dintre bătrâni îşi manifestară aprobarea şi interesul, iar doamnele chiar şi un fel de entuziasm. Totuşi, aplauzele răsunară scurt, cam răzleţite şi nu prea convinse. În schimb, în ultimele rânduri nu se mai auzi nici o neorânduială până în clipa când domnul Karmazinov începu să vorbească, şi nici chiar în acest moment nu interveni de fapt ceva grav, ci mai mult un fel de neînţelegere. Am amintit cu altă ocazie că avea un glas prea strident, întru câtva feminin, şi o pronunţie aristocratică, cu un sâsâit cochet. N-apucă să rostească nici câteva cuvinte când în sală cineva îşi îngădui să râdă, un prostălău oarecare, probabil lipsit de experienţa vieţii şi neştiutor în ceea ce privea lumea mondenă, ba având poate şi o predispoziţie înnăscută de a râde din te miri ce. Însă nici vorbă de vreo demonstraţie oarecare; dimpotrivă, pomenindu-se privit chiorâş şi somat cu un sst! poruncitor de cei din jurul lui, nerodul se potoli pe loc. Dar iată-l pe domnul Karmazinov anunţând cu un ton afectat şi modulări cochete în glas că el „la început n-a vrut în ruptul capului să accepte să citească” (ce rost avea să mai anunţe aşa ceva!). „Că există, adică, rânduri care izvorăsc direct din inimă încât nici n-ai cum să le exprimi în cuvinte şi deci cu atât mai puţin asemenea lucruri sacre ar fi potrivite să fie înfăţişate în public” (atunci de ce le înfăţişa?); cedând însă unor rugăminţi stăruitoare, le-a adus să le înfăţişeze publicului şi întrucât, mai ales, îşi depune condeiul pe masă pentru totdeauna, jurându-şi să nu mai scrie nimic, treacă de la dânsul, a scris această ultimă operă; şi întrucât a jurat de asemenea să nu mai citească în public nimic şi niciodată, fie, de data aceasta, îşi va citi acest ultim articol în faţa publicului etc., etc…

  Dar hai să zicem că asta n-ar fi nimic, cine nu cunoaşte asemenea introduceri ale unui autor? Deşi mă gândesc că faţă de gradul redus de cultură al publicului nostru şi de starea de spirit a celor din ultimele rânduri toate astea comportau oarecare riscuri. Ce era mai simplu decât să fi citit o scurtă nuvelă, o schiţă oarecare în genul acelora pe care le scrisese până atunci, adică deşi cu fandoseli şi manierisme, dar şi cu oarecare spirit? În felul acesta totul era salvat. Aş, ţi-ai găsit! Dădu drumul vorbăriei! Dumnezeule mare, ce nu găseai aici! Spun fără nici o ezitare, până şi publicul din capitală n-ar fi rezistat, nu numai al nostru. Închipuiţi-vă aproape două coli de tipar întregi de peltea lungă şi inutilă; unde mai pui că domnul acesta şi citea cu un aer de superioritate, ca o mare favoare pentru ascultători şi îndurerat parcă de a fi trebuit să facă această concesie, încât pe bună dreptate publicul nostru avea cum să se simtă jignit. Tema… Dar cine ar putea să descifreze această temă? Un fel de dare de seamă despre nişte impresii, despre nişte amintiri. Dar ce fel şi care anume? Oricât îşi încreţeau frunţile înţelepţii din gubernia noastră în prima jumătate a cuvântării, nu reuşiră să înţeleagă nimic, încât restul timpului ascultară numai din politeţe. E adevărat, se vorbea acolo mult despre dragoste, despre dragostea unui geniu pentru nu se ştie ce persoană, dar, trebuie să mărturisesc, lucrul acesta suna cam penibil. Părea că nu prea cadrează cu silueta grăsună şi otova a scriitorului genial relatarea aceasta a momentului primei sale sărutări… Cel puţin aşa socot eu. Şi ceea ce era şi mai supărător, aceste sărutări se produceau oarecum într-alt fel decât la toţi oamenii. Pretutindeni creştea grozama (negreşit grozama sau altă asemenea iarbă oarecare, denumirea căreia n-o întâlneşti decât poate în tratatele de botanică). Cerul căpătase, negreşit, un colorit violaceu, pe care niciodată nimeni dintre simplii muritori nu-l observase, adică îl