văzuseră cu toţii, desigur, dar nu se pricepuseră să-l observe, pe când „iată eu am ştiut să-l observ şi vi-l descriu acum vouă, proştilor, ca pe un lucru foarte obişnuit”. Copacul sub care se aşezase perechea îndrăgostită era, negreşit, de culoare portocalie sau aşa ceva. Şedeau ei undeva în Germania. Deodată îl zăriră pe Pompeius sau pe Cassius în ajunul bătăliei şi pe amândoi îi străbătură fiorii reci ai entuziasmului. O ştimă ţipă în tufiş. Gluck începu deodată să cânte la vioară prin stufăriş. Melodia pe care o intonase era denumită en toutes lettres, dar n-o cunoaşte nimeni şi, ca să afli despre ce este vorba, trebuie să cercetezi un dicţionar muzical. Între timp ceaţa se învolburase, într-atât se învolburase, încât semăna mai mult cu un milion de perne decât cu ceaţă. Şi deodată totul dispare şi marele geniu traversează în plină iarnă pe vreme de moină fluviul Volga. Două pagini şi jumătate de traversare, şi totuşi se prăbuşeşte printr-un ochi de gheaţă în apă. Geniul se îneacă, dar credeţi că s-a înecat? Nici gând; toate astea i-au trebuit ca să arate cum, fiind gata să se înece definitiv şi să dispară sub apă, în faţa lui apăru deodată un crâmpei de gheaţă, un firicel de gheaţă cât un bob de mazăre, dar atât de pur şi atât de cristalin „ca o lacrimă îngheţată” şi cum în acest crâmpei de gheaţă se oglindi toată Germania sau, mai bine zis, cerul Germaniei amintindu-i, prin jocul iradiat al acestei imagini reflectate, acea lacrimă, care, „ţi-aduci aminte, s-a prelins din ochii tăi, când şedeam sub copacul acela de smarald, şi tu ai exclamat cuprinsă de bucurie: „Nu există crimă!” „Da, am zis şi eu printre lacrimi, dar dacă este aşa, atunci nu există nici oameni drepţi”. Am izbucnit amândoi în hohote de plâns şi ne-am despărţit pentru totdeauna”.

  Ea a plecat undeva pe malul mării, el în nişte peşteri; şi iată-l că începe să coboare, coboară şi coboară, timp de trei ani coboară sub turnul Suharev din Moscova şi deodată în adâncul pământului, în peşteri, vede o candelă, iar în faţa candelei un sihastru. Sihastrul se roagă. Geniul pătrunde până la ferestruica lui cu gratii şi deodată aude un suspin, vă închipuiţi cumva că a suspinat sihastrul? Nicidecum. Puţin îi pasă lui de sihastrul vostru! Acest suspin pur şi simplu „i-a amintit lui însuşi primul ei suspin, scos cu treizeci şi şapte de ani în urmă”, când „ţi-aduci aminte, în Germania, şedeam sub copacul de culoarea agatului şi tu mi-ai spus: „Ce rost are dragostea? Priveşte, în jurul nostru creşte umbra nopţii şi eu te iubesc, dar când va înceta să crească umbra nopţii – voi înceta şi eu să te iubesc”. Aci iar se învolbură ceaţa, apăru Hoffman, şuieră din Chopin o ştimă şi deodată din ceaţă apăru, într-o cunună de lauri, deasupra acoperişurilor Romei, Ancus Martius, nepot al regelui Numa Pompilius, cel de-al patrulea rege legendar al Romei. Fiori de extaz ne-au străpuns spinările şi noi ne-am despărţit pentru totdeauna” etc., etc. Într-un cuvânt, poate că nu redau atât de exact conţinutul şi nici nu m-aş pricepe s-o fac, dar sensul poliloghiei sale era tocmai acesta. Şi, în sfârşit, ce-o mai fi şi cu pasiunea aceasta scandaloasă a minţilor noastre luminate pentru calambururi într-un sens superior! Un mare filosof european, un mare savant, un inventator, un truditor, un martir – toţi aceşti trudiţi ai cugetării şi împovăraţi ai făptuirilor sunt pentru marele nostru geniu rus un fel de bucătari în conacul lui. El este boierul, iar ei se prezintă în faţa lui cu bonetele albe în mână şi-i aşteaptă poruncile. E adevărat, el surâde cu aere de superioritate şi când e vorba de Rusia, iar cea mai mare plăcere a sa este să anunţe falimentul Rusiei sub toate raporturile faţă de marile spirite din Europa; în ce priveşte însă propria-i persoană, o, aici situaţia este exact contrară; el este acela care se-nalţă deasupra acestor spirite mari ale Europei; toţi nu sunt decât un material bun pentru calambururile lui. Preia ideea cuiva, îi alătură antiteza ei şi calamburul este gata. Există crimă, nu există crimă; nu există adevăr, nu există oameni drepţi; ateism, darwinism, clopotele Moscovei…

  Dar, vai, el nu mai crede în clopotele Moscovei; Roma, laurii… dar el nu mai crede nici în lauri… Adăugaţi şi un acces obligatoriu de tristeţe byroniană, o schimă din Heine, ceva din Peciorin, şi tot aşa, dă-i şi dă-i înainte, se porni şuierând maşina… „Dar puteţi să mă lăudaţi, desigur, puteţi, aşa ceva îmi place grozav; v-am spus numai aşa că depun condeiul; nici o grijă, vă mai plictisesc eu încă, şi de trei sute de ori poate, veţi obosi citind…”

  Bineînţeles că lectura nu se încheie chiar atât de bine; mai rău era însă că tocmai de aici se şi porni totul. În sală de mult se iscaseră şi se făceau tot mai auzite smiorcăieli, târşit de picioare, tuse şi ce se mai poate auzi când la un matineu literar autorul, oricine ar fi el, reţine atenţia publicului mai mult de douăzeci de minute. Dar genialul scriitor nu observa nimic. El continua să-şi debiteze poliloghia dulceagă şi sâsâită, făcând abstracţie de public, încât toată lumea începu să schimbe priviri nedumerite. Deodată în rândurile din fund se ridică un glas singuratic, dar răsunător:

  — Doamne, ce prostii!

  A fost o izbucnire involuntară şi, sunt convins, fără gând de ostentaţie. Pur şi simplu, obosise omul. Dar domnul Karmazinov se opri, privi ironic spre public şi se formaliză pe neaşteptate, cu aerul unui demnitar jignit. Mi se pare că prea v-am plictisit, domnilor?

  Tocmai aici e vina lui, de a fi deschis primul vorba: provocând în felul acesta un răspuns, oferise posibilitatea unor nemernici să deschidă gura şi, ca să zicem aşa, cu deplin drept, în timp ce, dacă s-ar fi abţinut, totul s-ar fi limitat la nişte smiorcăieli şi ar fi trecut cumva cu bine… S-o fi aşteptat omul la un ropot de aplauze ca răspuns la întrebarea lui? Dar