— Nu l-aţi văzut niciodată pe Ancus Martius, nu sunt decât vorbe goale, se auzi o voce enervată, aproape chinuită.

  — Exact, interveni şi o altă voce, astăzi nu mai există vedenii, ci ştiinţe naturale. Documentaţi-vă în ştiinţele naturii.

  — Domnilor, cel mai puţin m-am aşteptat la asemenea obiecţii, se arătă surprins Karmazinov.

  Marele geniu se dezobişnuise, stând mereu la Karlsruhe, de realităţile patriei.

  — În secolul nostru este o ruşine să afirmi că universul se sprijină pe trei balene, turui deodată o domnişoară. Este absolut exclus ca dumneata, Karmazinov, să fi coborât în peşteră la schimnic. Şi cine mai vorbeşte astăzi despre schimnici?

  — Domnilor, cel mai mult mă surprinde că toate acestea sunt spuse pe un ton serios. De altfel… de altfel, aveţi perfectă dreptate. Nimeni nu respectă mai mult decât mine adevărul real…

  Cu toate că zâmbea ironic, se vedea că era uluit. Chipul lui părea că spune: „Eu, doar, nu sunt aşa cum vă închipuiţi, eu sunt cu voi, lăudaţi-mă numai, lăudaţi-mă cât mai mult, cât mai mult, îmi place grozav să fiu lăudat…”.

  — Domnilor, strigă el în sfârşit, profund atins, văd că sărmanul meu poem nu şi-a găsit locul aici. De altfel, şi mie mi se pare că n-am nimerit unde trebuie.

  — A ochit în cioară, şi a nimerit în vacă, zbieră cât îl ţinea gura un gogoman oarecare, beat probabil, şi care desigur nu merita să i se dea nici o atenţie.

  E drept că se auzi un râset nepoliticos.

  — În vacă ziceţi? reluă imediat Karmazinov. Glasul lui devenea tot mai strident. În ce priveşte ciorile şi vacile, îmi permit să mă abţin, domnilor. Port prea mult respect oricărui public, ca să-mi permit vreo comparaţie, cât de inocentă ar fi; dar eu am crezut…

  — Totuşi, stimate domn, dumneata să nu-ţi… strigă careva din ultimele rânduri.

  — Dar eu am crezut că, depunându-mi condeiul şi luându-mi rămas-bun de la cititori, voi fi ascultat…

  — Nu, nu, vrem să vă ascultăm, vrem, se auziră, prinzând curaj în sfârşit, câteva glasuri din primele rânduri.

  — Citiţi mai departe, citiţi! se asociară şi câteva voci entuziaste de doamne, şi în sfârşit se înfiripă şi un scurt ropot de aplauze, e adevărat foarte anemice şi răzleţe.

  Karmazinov zâmbi acru şi dădu să se ridice de pe locul său.

  — Crede-ne, Karmazinov, că toată lumea consideră drept o cinste… nu se abţinu chiar şi soţia mareşalului nobilimii.

  — Domnule Karmazinov, răsună deodată o voce tinerească din fundul sălii. Strigase un învăţător foarte tânăr dintr-o şcoală medie judeţeană, un tânăr admirabil, cuminte şi generos, recent venit la noi. Se ridicase de pe locul său. Domnule Karmazinov, dacă aş fi avut fericirea să iubesc în felul acesta, cum ne-aţi descris, credeţi-mă, n-aş fi făcut descrierea iubirii mele într-un articol destinat de a fi citit în public…

  Tânărul se roşise ca racul.

  — Domnilor, strigă Karmazinov, eu am terminat. Omit să mai citesc sfârşitul şi mă îndepărtez. Îngăduiţi-mi totuşi să vă citesc numai şase rânduri cu care închei. „Da, prietene cititor, adio! începu el imediat să citească din manuscris şi fără să se mai aşeze. Adio, cititorule; nici nu prea stărui în dorinţa mea de a ne despărţi prieteni: la ce bun să te mai deranjez, într-adevăr? Ba, poţi să mă şi înjuri, o înjură-mă cât vrei, dacă aceasta îţi va face vreo plăcere. Ar fi mult mai bine însă dacă am uita unul de altul. Şi chiar dacă voi toţi, cititorii, v-aţi arătat atât de buni încât, lăsându-vă, în genunchi, m-aţi ruga cu lacrimi în ochi: „Scrie, o mai scrie pentru noi, Karmazinov, pentru patrie, pentru urmaşi, pentru cununi de lauri”, chiar şi atunci v-aş răspunde, bineînţeles mulţumindu-vă cu tot respectul: „Nu, dragii mei compatrioţi, ne-am ocupat destul unul de altul. Merci! E timpul să ne despărţim! Merci, merci, merci!”„.

  Karmazinov se închină ceremonios şi, roşu ca racul, se retrase în culise.

  — Dar nimeni nu se gândeşte să stea în genunchi; ce aberaţie!

  — Dar şi ce orgoliu!

  — E numai umor, încercă să-l corijeze careva mai avizat.

  — Ba să mă scuteşti de acest umor al dumitale.

  — Totuşi, e o neobrăzare, domnilor.

  — Bine, cel puţin, că a terminat odată.

  — Ce plictiseală e la ei aici!

  Dar toate aceste exclamaţii ignorante în rândurile din spate (deşi nu numai în cele din spate) au fost acoperite de aplauzele celeilalte părţi a publicului, care îl aclama pe Karmazinov cerând să reapară pe scenă. Câteva doamne, în frunte cu Iulia Mihailovna şi soţia mareşalului nobilimii, se îngrămădeau în faţa estradei. În mâinile Iuliei Mihailovna apăru o cunună de lauri superbi pe o pernuţă de catifea albă, încadrată într-o jerbă de trandafiri vii.

  — Lauri! rosti Karmazinov cu un surâs fin şi puţin maliţios. Eu, bineînţeles, sunt mişcat şi accept cu cel mai viu sentiment această cunună, pregătită dinainte, care însă n-a apucat încă să se veştejească; dar vă asigur, mesdames, am devenit brusc atât de realist, încât consider că în secolul nostru frunzele de lauri sunt mai la locul lor în mâinile unui bucătar priceput, decât în mâinile mele…

  — Sigur, bucătarii sunt mai folositori, strigă acelaşi seminarist care participase la „şedinţa” de la Virghinski.

  Ordinea părea că se tulbură. Din multe rânduri lumea sări ca să vadă mai bine ceremonia oferirii cununii de lauri.

  — Pentru chestia cu bucătarul sunt gata să adaug acum încă trei ruble, se auzi un glas ridicat, prea răsunător, voit răsunător.

  — Şi eu.

  — Şi eu.

  — Dar cum se poate să n-aibă ei un bufet?

  — Domnilor, am fost traşi pe sfoară…

  De altfel, trebuie să recunoaştem că toţi aceşti domni gălăgioşi se cam temeau încă vizibil de demnitarii prezenţi şi de poliţaiul care veghea în sală.