Treptat, cam în vreo zece minute, toată lumea îşi reluă locurile, dar ordinea de la început nu se mai restabili. Şi iată, tocmai pe acest început de haos nimeri sărmanul Stepan Trofimovici…

  IV.

  Apucai totuşi să mă reped încă o dată în culise ca să-l previn, extrem de tulburat, că după părerea mea totul s-a dus de râpă şi ar face mai bine să nu apară pe scenă, ci imediat să plece acasă pretextând o indispoziţie stomacală, fiind şi eu hotărât să-mi lepăd funda şi să plec împreună cu dânsul. Dădui peste el tocmai când se îndrepta spre estradă; se opri brusc, mă privi de sus, măsurându-mă din cap până-n picioare, şi îmi zise cu un aer solemn:

  — Ce te face, domnule, să mă consideri capabil de asemenea mârşăvie?

  A trebuit să mă retrag. Eram sigur că, aşa cum doi ori doi fac patru, fără catastrofă nu va scăpa de acolo. În timp ce stăteam deprimat la culme, în faţa mea apăru iar silueta fostului profesor, care urma să ia cuvântul după Stepan Trofimovici şi care adineauri ridica mereu şi lăsa să se abată cu toată puterea pumnul. Ca şi atunci se plimba de colo până colo, concentrat şi murmurându-şi ceva sub nas, cu un zâmbet perfid, dar triumfător. Aproape fără nici un gând (naiba m-a pus) mă apropiai şi de dânsul.

  — Ştiţi, zisei eu, s-a văzut din nenumărate exemple că dacă lectorul reţine atenţia publicului mai mult de douăzeci de minute, acesta nu-l mai ascultă. O jumătate de oră nici chiar o celebritate nu reuşeşte să se menţină…

  El se opri brusc şi aproape tremura de jignire. O expresie de nemărginit orgoliu îi apăru pe faţă.

  — N-aveţi nici o grijă, murmură el cu dispreţ şi porni mai departe.

  În aceeaşi clipă se auzi din sală glasul lui Stepan Trofimovici.

  „Dracu’ să vă ia pe voi toţi!” îmi zisei şi alergai în sală.

  Stepan Trofimovici se aşeză în fotoliu, încă în plin vacarm. Rândurile din faţă se pare că îl întâmpinară cu priviri ostile. (La club, în ultimul timp, încetaseră să-l mai agreeze şi nu i se arătau semnele de respect de altădată.) Tot era bine că nu se auzeau fluierături. Un gând ciudat mă stăpânea încă de ieri: că, negreşit, va fi fluierat îndată ce va apărea. De fapt, nici nu fusese observat dintr-odată, din cauza dezordinii ce încă nu se potolise complet. La ce mai spera omul acesta, dacă şi faţă de Karmazinov procedară astfel? Stepan Trofimovici era palid; mai bine de zece ani nu mai apăruse în faţa publicului. După emoţia care-l cuprinsese şi întreaga lui înfăţişare, prea bine cunoscute mie, n-avui nici pic de îndoială că el însuşi consideră apariţia sa de acum pe estradă ca pe un moment decisiv al destinului său, în orice caz neapărat ceva în sensul acesta.

  Tocmai de asta mă temeam. Îmi era tare drag acest om. Dar cum m-am simţit eu când l-am văzut începându-şi cuvântarea şi i-am auzit prima frază!

  — Domnilor! rosti el deodată, decis parcă să dea foc în urma lui la toate punţile, şi în acelaşi timp cu o voce aproape sugrumată. Domnilor, chiar în dimineaţa zilei acesteia am avut sub ochii mei pe masă una dintre foile clandestine împrăştiate recent aici şi pentru a suta oară mi-am pus întrebarea: „Care este misterul ei?”.

  Întreaga sală amuţi dintr-odată, şi toate privirile se întoarseră către el, unele vădit speriate. N-am ce zice, se pricepea să suscite interesul de la primul cuvânt. Până şi din culise se arătară câteva capete; Liputin şi Leamşin păreau numai ochi şi urechi. Iulia Mihailovna îmi făcu iar semn cu mâna să mă apropii.

  — Opriţi-l, orice s-ar întâmpla, opriţi-l! îmi şopti ea tulburată.

  Dădui neputincios din umeri: mai putea fi oprit un om care se decisese? Vai, îmi dădeam seama perfect de ceea ce se petrece cu Stepan Trofimovici.

  — Ehe, despre proclamaţii! se auziră şoapte în rândurile publicului.

  Toată sala se încordă.

  — Ei bine, domnilor, am dezlegat acest mister. Tot misterul efectului produs de ele constă în stupiditatea lor! (Ochii lui scânteiară.) Da, domnilor, dacă ar fi fost o stupiditate premeditată, afişată dintr-un anumit calcul, o, desigur, ar fi fost ceva genial! Dar se cuvine să fim drepţi şi să recunoaştem: ei n-au falsificat absolut nimic, nu găsim în ele nici o mistificare. Avem de-a face aici cu cea mai despuiată, cea mai naivă, cea mai rudimentară prostie, c’est la bętise dans son essence la plus pure, quelque chose comme un simple chimique. Dacă era spus într-un fel cât de cât inteligent, oricine ar fi văzut îndată toată sărăcia mizeră a acestei prostii reduse. Acum însă toţi se opresc cuprinşi de nedumerire; nimănui nu-i vine să creadă că este posibilă o asemenea prostie primitivă. „Nu se poate să fie numai atât şi nimic, nimic altceva”, îşi spune în gând fiecare şi caută dezlegarea secretului, vede în asta un mister, vrea să citească printre rânduri, şi iată deci că efectul e obţinut! O, niciodată încă prostia n-a fost recompensată printr-o consacrare atât de triumfală, cu toate că de nenumărate ori o meritase… Fiindcă, en paranthčse, prostia cea mai crasă, ca şi geniul cel mai sublim sunt deopotrivă de folositoare destinului omenirii…

  — Calambururi din deceniul al patrulea! se auzi un glas, de altfel foarte modest, dar suficient ca să provoace răsturnarea tuturor zăgazurilor; se dezlănţui un vacarm nemaipomenit.

  — Domnilor, ura! Propun un toast pentru prostie! strigă Stepan Trofimovici într-o frenezie totală, sfidând întreaga sală.

  Alergai la el ca pentru a-i turna un pahar cu apă.

  — Stepan Trofimovici, încetează, Iulia Mihailovna te imploră…

  — Ba te rog să încetezi dumneata şi să mă laşi în pace, tinere pierde-vară! se răsti el la mine în auzul tuturor. Mă grăbii să dispar. Messieurs, continuă el, ce rost are această tulburare, ce rost au strigătele de indignare pe care le aud? Am venit cu ramura de măslin.