— Jos cu el! strigau unii.

  — Linişte, lăsaţi-l să vorbească, lăsaţi-l să spună ce are de spus, zbieră o altă parte a sălii.

  Se agita mai ales tânărul învăţător, care îndrăznind o dată să deschidă gura părea că nu se mai poate opri.

  — Messieurs, ultimul cuvânt în chestiunea aceasta este un cuvânt de iertare. Sunt un bătrân care-mi închei viaţa, şi declar solemn că spiritul vieţii adie ca şi înainte, aşa cum forţa cea vie n-a secat în tânăra generaţie. Entuziasmul tinereţii contemporane este la fel de pur şi luminos cum era şi în zilele noastre. N-a survenit nici o schimbare: inversarea scopurilor, substituirea unei concepţii a frumosului prin alta! Toată problema constă în a se şti dacă Shakespeare este superior unei perechi de cizme sau Rafael unui bidon cu petrol.

  — E un denunţ, murmurau unii.

  — Întrebări compromiţătoare!

  — Agent-provocateur!

  — Iar eu declar, ţipă Stepan Trofimovici într-un hal de surescitare ajunsă la paroxism, iar eu declar că Shakespeare şi Rafael sunt mai presus de dezrobirea ţăranilor, mai presus de naţionalitate, mai presus de socialism, mai presus de tânăra generaţie, mai presus de chimie, mai presus aproape de întreaga umanitate, pentru că ei sunt deja un rod, un rod real al întregii omeniri, şi poate chiar rodul perfect din câte ar putea să existe! O formă a frumuseţii deja atinsă, fără realizarea, fără de existenţa căreia nici n-aş consimţi să trăiesc… O, Doamne! îşi împreună el cu un plesnet palmele. Acum zece ani exact acelaşi lucru l-am strigat la Petersburg şi tot de pe estradă, rostind aceleaşi cuvinte, şi la fel ca atunci ei n-au înţeles nimic, râdeau şi fluierau, ca acum; oameni mărginiţi, ce vă lipseşte ca să mă înţelegeţi? Ştiţi voi oare, ştiţi voi oare că fără englezi mai poate trăi omenirea, şi fără Germania poate, fără omul nostru rus cu atât mai mult ar putea să trăiască, fără ştiinţă la fel, fără pâine la fel, numai fără frumuseţe nu poate, pentru că atunci nici n-ar avea ce face omul pe lumea aceasta! Aici e tot misterul, aici e toată istoria! Însăşi ştiinţa nu va putea dăinui un singur minut fără frumuseţe, vă daţi voi seama de asta, voi de acolo care râdeţi, se va ticăloşi degenerând în incultură crasă, nu va fi capabilă să născocească un simplu cui… Nu voi ceda! urlă el într-un mod cu totul absurd de încheiere, izbind cu toată puterea cu pumnul în masă.

  Dar în timp ce el ţipa fără rost şi fără legătură, se destrămă şi ordinea din sală. Mulţi săriră de pe locurile lor, unii se repeziră înainte, mai aproape de estradă. În general, toate astea se petrecură cu mult mai repede decât decurge descrierea mea şi n-a fost timp să se ia nici o măsură. Sau poate că nici nu s-a voit o asemenea intervenţie.

  — Vă vine uşor să vorbiţi, vouă, răzgâiaţilor, feciori de bani gata! zbieră chiar în faţa estradei acelaşi seminarist, rânjindu-i cu plăcere drept în faţă lui Stepan Trofimovici.

  Acesta îl observă şi sări chiar lângă rampă:

  — N-am fost eu acela care chiar acum am afirmat că entuziasmul tinerei generaţii este la fel de pur şi de luminos cum a fost şi altădată, şi că ea piere greşind doar în formele frumosului?! Nu vă ajunge? Şi dacă mai ţineţi seama de faptul că lucrul acesta îl afirmă un tată jignit, zdrobit, este posibil oare, o, minţi înguste ce sunteţi, este posibil oare ca cineva să se ridice mai presus în atitudinea imparţială şi obiectivă a acestui tată? Ingraţilor… Nedrepţilor… De ce, de ce nu vreţi să ne împăcăm?

  Şi, pe neaşteptate, el izbucni într-un plâns isteric. Îşi ştergea lacrimile cu degetele. Umerii şi pieptul lui tresăreau de hohote de plâns… Uitase cu totul pe ce lume se afla.

  Publicul se alarmă peste măsură, aproape toată lumea sări de pe locuri. Sări cu repeziciune şi Iulia Mihailovna, îl prinse de braţ pe soţul ei, căutând să-l ridice de pe fotoliu… Scandalul lua proporţii nemaipomenite.

  — Stepan Trofimovici! urlă fericit seminaristul. Aici prin oraş şi prin împrejurimi rătăceşte acum Fedka-Ocnaşul, un evadat din ocnă. El jefuieşte şi de curând a săvârşit o nouă crimă. Daţi-mi voie să vă întreb: dacă acum cincisprezece ani nu l-aţi fi predat ca recrut în armată pentru a vă achita o datorie la cărţi, adică dacă nu l-aţi fi pierdut pur şi simplu la jocul de cărţi, ar fi nimerit el la ocnă? Ar fi căsăpit el oamenii ca acum în lupta pentru existenţă? Ce aveţi de spus, domnule estet?

  Renunţ să mai descriu scena care a urmat. În primul rând, izbucni un ropot de aplauze asurzitoare. Nu aplauda toată lumea, poate că numai a cincea parte din asistenţă, dar cei care aplaudau o făceau într-un fel delirant. Restul publicului năvăli spre ieşire, întrucât însă partea de public care aplauda se înghesuia la rândul ei, înaintând spre estradă, se produse o învălmăşeală inimaginabilă. Doamnele scoteau ţipete, unele dintre domnişoare izbucniră în lacrimi şi se rugau să fie duse acasă. Lembke, stând în picioare în dreptul scaunului său, privea mereu în juru-i cu nişte ochi sălbatici. Iulia Mihailovna se zăpăcise de tot, pentru prima oară de la începerea activităţii ei la noi. Cât îl priveşte pe Stepan Trofimovici, în primul moment el păru literalmente strivit de cuvintele seminaristului; dar imediat după aceea înălţă ambele mâini, întinzându-le parcă deasupra publicului, şi urlă:

  — Îmi scutur praful de pe picioare şi blestem… Am terminat… am terminat…

  Şi smucindu-se din loc, alergă în culise, agitându-şi ameninţător mâinile.

  — A jignit societatea! … Să fie adus îndărăt! … zbierau turbaţii.

  Careva voi să se repeadă după el. Nimeni n-ar fi putut să-l oprească, cel puţin în clipa aceea, şi, deodată, catastrofa definitivă se abătu ca o bombă asupra adunării şi explodă în mijlocul ei: