Avea înfăţişarea unui adevărat nebun. Cu un zâmbet larg şi triumfător, plin de sine şi încrezut peste măsură, îşi plimba privirea satisfăcută peste sala agitată, bucurându-se parcă de această dezordine. Nu-l contraria deloc faptul că trebuia să ia cuvântul într-un asemenea vacarm, dimpotrivă, părea fericit. Era atât de evident acest lucru, încât dintr-odată atrase asupra lui atenţia.

  — Dar asta ce-o mai fi?! se auziră întrebări. Cine mai e şi acesta? Sst! Să auzim ce vrea să spună?

  — Domnilor! strigă din răsputeri maniacul, postându-se chiar la marginea rampei şi aproape cu un glas la fel de ţipător, feminin ca al lui Karmazinov, dar fără sâsâitul aristocratic al acestuia. Domnilor, cu douăzeci de ani în urmă, în ajunul războiului cu jumate-Europă, Rusia stătea sus ca un ideal în ochii tuturor consilierilor activi şi onorifici. Literatura era servitoarea cenzurii; prin universităţi se preda mărşăluirea; oastea fusese transformată în balet, iar poporul plătea impozite şi tăcea sub cnutul regimului iobăgist. Patriotismul se transformase în jumulirea de şperţuri de pe vii şi morţi. Cei care nu luau şperţuri erau consideraţi răzvrătiţi, pentru că tulburau armonia sistemului. Pădurile de mesteacăn erau defrişate ca mijloc auxiliar pentru menţinerea ordinii. Europa tremura… Dar niciodată Rusia, în decursul unui mileniu întreg de existenţă tembelă, n-a atins un asemenea grad de ruşine…

  Oratorul îşi înălţă cu extaz pumnul şi, agitându-l cumplit deasupra capului, îl abătu brusc şi cu toată puterea asupra unui inamic închipuit, zdrobindu-l cu furie, să se aleagă praful din el. Un urlet asurzitor izbucni din toate părţile, o furtună de aplauze potopi imensa sală. Aplauda aproape jumătate din asistenţă; se înflăcăraseră până şi cei mai inocenţi: era hulită Rusia în mod public, în gura mare, cum să nu-i vină omului să urle de entuziasm?

  — Aşa da! Aşa înţeleg şi eu! Ura! Aici nu mai e vorba de estetică!

  Maniacul continuă cuprins de beţie:

  — De atunci au trecut douăzeci de ani. Universităţile sunt deschise şi au crescut la număr. Mărşăluirea, muştruluirea sunt o legendă; numărul ofiţerilor este neîndestulător şi reclamă alte mii în completare. Căile ferate au înghiţit toate capitalurile şi au împânzit Rusia ca un păienjeniş, încât peste vreo cincisprezece ani poate că va avea omul într-adevăr posibilitatea să facă şi o călătorie undeva. Podurile nu ard decât ici-colo, iar oraşele ard reglementar, după o anumită ordine, pe rând, în sezoanele de incendii. Instanţele judecătoreşti dau sentinţe solomoniene, iar juraţii iau şperţ exclusiv numai în cadrul luptei pentru existenţă, când sunt ameninţaţi să moară de foame. Iobagii s-au eliberat şi, în amintirea croielilor cu vărgile de către foştii lor stăpâni moşieri, se croiesc acum unii pe alţii. Mări şi oceane de votcă se consumă pentru susţinerea bugetului, iar la Novgorod în faţa anticei şi inutilei Sofii s-a înălţat solemn un glob de bronz uriaş în memoria mileniului nostru de dezordine şi prostie. Europa se încruntă şi iar începe să se îngrijoreze… Cincisprezece ani de reforme! Şi totuşi, nicicând Rusia, chiar şi în cele mai caricaturale epoci ale tembelismului său, n-a atins…

  Ultimele cuvinte nici nu se mai auziră din cauza urletului mulţimii. Se văzu cum el ridică iar mâna şi lăsă cu forţă încă o dată pumnul în jos. Entuziasmul depăşise orice limită: lumea urla, bătea din palme, până şi unele dintre doamne strigau: „Destul! Nimic mai bun n-ai putea să ne mai spui!” Toţi erau ca în delir. Oratorul îşi plimba deasupra capetelor privirea, topindu-se parcă în propriul lui triumf. Îl zării în fugă pe Lembke, cuprins de o tulburare nemaipomenită; arăta cuiva nu se ştie ce. Iulia Mihailovna, albă ca varul, îi demonstra ceva cu febrilitate prinţişorului care se apropiase în fugă de dânsa… În această clipă, un grup de vreo şase persoane cu funcţii mai mult sau mai puţin oficiale se repezi din culise pe estradă, îl înşfăcă pe orator şi îl târî înapoi. Nu înţeleg cum putu el să scape din strânsoarea lor, dar se vede că reuşi, pentru că apăru iar în capătul estradei lângă rampă şi apucă să mai strige din răsputeri, agitându-şi pumnul:

  — Dar niciodată Rusia n-a atins încă…

  Aici fu iar înşfăcat şi tras înapoi. Văzui cum cincisprezece indivizi se repeziră în culise ca să-l elibereze, dar nu sărind pe estradă, ci prin culoarul lateral, forţând îngrăditura uşoară de scânduri care, cedând presiunii, se prăbuşi imediat… Văzui apoi, fără să-mi cred ochilor, că pe estradă apăru brusc de undeva studenta (ruda lui Virghinski), cu acelaşi sul sub braţ, îmbrăcată în aceeaşi rochie, la fel de roşie la obraz, la fel de grăsuţă, înconjurată de alte două-trei femei şi de vreo doi-trei bărbaţi şi însoţită de duşmanul ei de moarte, liceanul. Apucai chiar să aud fraza: „Domnilor, am sosit aici ca să vă aduc la cunoştinţă suferinţele bieţilor studenţi şi să-i îndemn să protesteze…”. Dar nu mai aveam timp, trebuia să fug. Îmi ascunsei funda în buzunar şi prin culoare dosnice cunoscute ieşii din casă în stradă. În primul rând mă îndreptai, bineînţeles, spre locuinţa lui Stepan Trofimovici.

  Capitolul al doilea.

  Finalul serbării.

  I

  Nu voi să mă primească. Se încuiase şi scria. La bătăile mele repetate şi la chemarea mea, îmi răspunse din dosul uşii:

  — Dragul meu, am terminat totul, ce mi se mai poate cere?

  — N-ai terminat nimic, ci ai contribuit numai la acest dezastru total. Pentru numele lui Dumnezeu, lasă calambururile, Stepan Trofimovici, şi deschide. Trebuie luate măsuri; s-ar putea să vină la dumneata şi să te insulte…

  Mă consideram în drept să fiu faţă de el aspru şi sever. Mi-era teamă să nu întreprindă ceva şi mai nesăbuit. Dar, spre surprinderea mea, mă izbii de o fermitate neaşteptată:

  — Atunci de ce ţii neapărat să iasă aşa, de parcă vrei dumneata să mă jigneşti primul? Îţi mulţumesc pentru toate cele din trecut, dar repet încă o dată: am încheiat toate socotelile cu