— Stepan Trofimovici, te asigur că situaţia e mult mai gravă decât îţi închipui dumneata. Crezi cumva că ai zdrobit acolo pe careva? N-ai zdrobit pe nimeni, ci te-ai zdrobit pe dumneata însuţi, ca pe o eprubetă goală de sticlă fină (o, am fost dur şi nepoliticos; îmi aduc aminte cu amărăciune!). N-ai de ce să-i scrii Dariei Pavlovna… Şi ce te faci acum fără mine? Ce soluţie concretă vezi? Probabil că ţi s-a năzărit să mai întreprinzi ceva? Vei suferi un nou eşec dacă ţi-a intrat în cap să mai încerci vreun pas… El se ridică şi se apropie de uşă.

  — Ai stat în mijlocul lor foarte puţin timp, dar te-ai molipsit de limbajul şi tonul lor, Dieu vous pardonne, mon ami, et Dieu vous garde. Am observat însă întotdeauna la dumneata nişte trăsături de bun-simţ, şi poate că îţi mai revii, aprčs le temps, bineînţeles, aşa cum se întâmplă cu noi toţi, cu noi ruşii. În ce priveşte observaţia dumitale la lipsa mea de simţ practic, îţi voi reaminti o cugetare de a mea de multă vreme: că la noi în Rusia un număr imens de oameni nu fac altceva decât să se năpustească, găsind în asta o adevărată îndeletnicire, cu o înverşunare crescândă şi din ce în ce mai agasantă, ca muştele vara, împotriva lipsei de simţ practic la alţii, acuzând-o la fiecare şi la toţi, dar excluzându-se bineînţeles pe ei înşişi. Cher, nu uita că sunt foarte tulburat şi nu mă chinui. Încă o dată îţi spun merci pentru tot şi ne despărţim de aici încolo, cum s-a despărţit Karmazinov de public, adică să uităm unul de altul, pe cât se poate cu mai multă generozitate. De fapt, la el a fost o şiretenie tactică, această rugăminte stăruitoare de a fi uitat de foştii săi cititori; quant ŕ moi nu sunt atât de orgolios ţi mizez mai ales pe tinereţea inimii dumitale neprihănite: n-ai cum să-l ţii minte mult timp pe un biet bătrân inutil! „Să trăieşti mult”, dragul meu prieten, cum mi-a urat Nastasia, rândul trecut de ziua mea onomastică (ces pauvres gens ont quelque fois des mots charmants et pleins de philosophie). Nu-ţi doresc fericire multă, te va plictisi; nu-ţi doresc nici nenorociri; după pilda filosofiei populare, repet pur şi simplu: „Să trăieşti mult” şi caută să reuşeşti să nu te plictiseşti prea mult; această urare vană o adaug de la mine. Aşadar, adio şi adio în mod serios. Şi nu mai sta în faţa uşilor mele, pentru că nu-ţi voi deschide.

  Cu aceste cuvinte el se depărtă în interior şi nu mai reuşii să obţin nimic de la el. Cu toată „tulburarea” lui, vorbea lent, potolit, cu multă greutate, căutând vizibil să mă convingă. Bineînţeles, îmi purta puţină pică şi în mod indirect căuta să se răzbune pe mine, poate pentru chibitca de ieri şi „podelele ce se desfăceau sub picioare”. Lacrimile lui vărsate în mod public în dimineaţa aceea, cu toată speranţa sa de victorie, îl situau într-o poziţie întru câtva comică, şi nu exista alt om care să fie mai zelos ca dânsul pentru frumuseţea şi austeritatea formelor în relaţiile cu prietenii. O, nu-l acuz! Dar această rigurozitate şi tonul sarcastic, care dăinuiau la el, cu toate zguduirile din ultimul timp, avură darul să mă liniştească totuşi: un om care a reuşit să nu se schimbe aproape deloc după asemenea evenimente nu poate fi dispus desigur în acea clipă să facă cine ştie ce gest necugetat sau tragic. Aşa crezusem eu atunci şi, Dumnezeule, cât de mult greşeam! Pierdusem din vedere numeroase alte lucruri…

  Anticipând evenimentele, voi reproduce câteva din primele rânduri ale scrisorii sale către Daria Pavlovna, care într-adevăr o primi chiar a doua zi.

  Mon enfant, mâna mea tremură, dar am încheiat totul. N-ai fost de faţă la ultima mea bătălie cu oamenii; n-ai venit la acest matineu literar şi bine ai făcut. Dar ţi se va povesti că în Rusia noastră sărăcită de caractere s-a ridicat un om integru şi, sfidând ameninţările cu moartea proferate împotriva lui din toate părţile, le-a spus acestor imbecili adevărul lor intim, adică faptul că sunt imbecili. O, ce sont des pauvres petits vauriens et rien de plus, des petits imbéciles, voilŕ le mot! (Sunt nişte sărmane secături şi nimic altceva, nişte proşti, acesta e cuvântul!) Zarurile au fost aruncate; plec din oraşul acesta pentru totdeauna, şi nu ştiu unde. Toţi aceia pe care i-am iubit mă reneagă. Dar dumneata, fiinţă pură şi candidă, dumneata, fiinţă blândă, a cărei soartă era cât pe-aci să se unească cu a mea, după vrerea unei inimi capricioase şi despotice, dumneata care te uitai poate cu dispreţ cum vărsam lacrimi laşe în ajunul căsătoriei noastre ce n-a avut loc; dumneata, care, nu se poate, oricine ai fi, să nu vezi în mine decât un personaj comic; o, dumitale se adresează acest ultim strigăt al inimii mele, numai faţă de dumneata îmi îndeplinesc această ultimă şi supremă datorie, numai faţă de dumneata! N-aş putea să te las pentru totdeauna cu gândul că am fost un nerod nerecunoscător, un necioplit şi egoist, cum probabil afirmă în faţa dumitale despre mine zi de zi o inimă nerecunoscătoare şi crudă, pe care, vai, nu pot s-o uit…

  Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, în total patru pagini de format mare.

  Izbind, drept răspuns la „nu-ţi voi deschide”, de trei ori în uşă cu pumnul şi strigând în urma lui că astăzi chiar el o va trimite, poate şi de trei ori, după mine pe Nastasia să mă cheme, dar că de data aceasta nici eu nu voi veni, am făcut cale întoarsă alergând spre Iulia Mihailovna.

  II.

  Aici mă pomenii martorul unei scene revoltătoare: sărmana femeie era păcălită în modul cel mai neruşinat şi ţinută în eroare