în pofida oricărei evidenţe, iar eu n-aveam cum s-o ajut. Într-adevăr, ce i-aş fi putut spune? Apucasem întru câtva să-mi revin şi să-mi dau seama că nu dispuneam decât de nişte impresii, vagi presentimente şi bănuieli, şi nimic mai mult. O găsii scăldată în lacrimi, aproape într-o criză de nervi, tamponându-şi fruntea cu apă de colonie. În faţa ei stătea Piotr Stepanovici, care vorbea fără încetare, şi mai la o parte prinţul, într-o tăcere mută, de parcă avea lacăt la gură. Cu ochii înlăcrimaţi, bând apă, cu sughiţuri şi exclamaţii, ea îi reproşa lui Piotr Stepanovici că „a renegat-o”. M-a surprins din capul locului că tot insuccesul scandalos, toată ruşinea dimineţii aceleia, într-un cuvânt absolut totul, ea căuta să-l atribuie absenţei lui Piotr Stepanovici.

  Iar la el observai o schimbare importantă: părea extrem de preocupat de ceva, şi aproape grav de tot. De obicei el niciodată nu se arăta prea serios, mereu râdea, chiar şi când se supăra, iar momentele acestea de supărare erau la el foarte frecvente. O, da, şi acum era mânios, vorbea brutal, neglijent, cu necaz şi nerăbdare. Încerca s-o asigure că avusese groaznice dureri de cap cu vărsături, în timp ce se afla în sala lui Gaganov, pe la care trecuse întâmplător dis-de-dimineaţă. Vai, sărmana femeie era încă atât de dornică să mai fie înşelată! Chestiunea principală care constituia subiectul discuţiei lor în momentul când am intrat era: să aibă sau să nu aibă loc balul, adică partea a doua a festivităţii? Iulia Mihailovna refuza categoric să apară la bal după „jignirile de adineauri”, cu alte cuvinte, dorea din toate fibrele fiinţei sale să fie silită să meargă şi negreşit chiar de el, de Piotr Stepanovici. Se uita la el ca la un oracol, şi părea că, de i-ar veni lui în gând să plece imediat, ar cădea îndată şi ea bolnavă în pat. Dar el nu se grăbea să plece: avea neapărat nevoie să obţină prin orice mijloc ca balul să aibă loc astăzi şi ca Iulia Mihailovna să participe negreşit şi ea…

  — Dar ce rost au lacrimile? Vă trebuie neapărat o scenă? Ca să daţi vina pe cineva? Daţi-o pe mine, dar mai repede, pentru că timpul trece şi trebuie să vă hotărâţi. Nu ne-a mers cu matineul literar, vom reuşi cu balul. Iată, şi prinţul este de aceeaşi părere. Da, da, dacă nu era prinţul, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat la voi acolo!

  Prinţul, la început, se declară împotriva balului, adică împotriva apariţiei la bal a Iuliei Mihailovna (balul în orice caz trebuia să aibă loc), dar după două-trei asemenea referiri la părerea lui începu şi el treptat să mormăie ceva în semn de acord.

  M-a surprins de asemenea şi tonul neobişnuit de nepoliticos al lui Piotr Stepanovici. O! Resping cu indignare josnică bârfa care se răspândi mai târziu despre relaţiile dintre Iulia Mihailovna şi Piotr Stepanovici. Nimic de acest gen nu avusese loc şi era exclus să fie. Căpătase ascendent asupra ei numai prin tactica lui servilă de a-i încuraja din răsputeri, chiar de la început, visurile ei în care se vedea exercitând asupra societăţii şi ministerului o anumită influenţă; de a-i stimula planurile, ba şi de a i le făuri sugerându-i anumite idei; şi toate astea folosind cea mai grosolană linguşire, prinzând-o în mrejele lui total şi făcându-se necesar ca aerul.

  Când mă văzu, ea strigă cu ochii scânteietori:

  — Poftim, întreabă-l pe dânsul, care tot timpul nu s-a depărtat de mine ca şi prinţul. Spune, nu este clar că toate acestea au fost rezultatul unui complot, unui complot perfid şi josnic, ca să-mi cauzeze cât mai mult rău mie şi lui Andrei Antonovici? O, da, ei au fost înţeleşi! Au procedat după un anumit plan. E un partid, un partid întreg!

  — Mergeţi prea departe, ca de obicei. Veşnicele poeme din căpşorul dumneavoastră. De altfel, îmi pare bine de venirea domnului… (se prefăcu că-mi uitase numele) ca să-şi dea şi el părerea.

  — Părerea mea, mă grăbii eu, concordă întru totul cu părerea Iuliei Mihailovna. Complotul e prea evident. Am adus aceste panglici, Iulia Mihailovna. Va avea sau nu va avea loc balul e o chestiune care nu mă priveşte, desigur, întrucât nu depinde de mine; dar rolul meu de supraveghetor s-a sfârşit. Iertaţi-mi această intervenţie, dar nu pot acţiona în detrimentul bunului-simţ şi al convingerii mele.

  — Ai auzit, ai auzit! plesni ea din palme.

  — Aud şi iată ce vreau să-ţi spun dumitale, se întoarse el către mine, eu cred că voi toţi aţi înghiţit ceva, din care cauză sunteţi cu toţii cuprinşi de delir. După părerea mea, nu s-a produs nimic din ceea ce nu s-a întâmplat şi înainte şi ce nu s-ar putea întâmpla oricând în oraşul acesta. Ce fel de complot? S-au petrecut lucruri detestabile, ruşinos de stupide, dar unde vedeţi voi complotul? Un complot împotriva Iuliei Mihailovna, împotriva ocrotitoarei lor, care îi răsfaţă şi le iartă toate şotiile? Iulia Mihailovna! Nu v-am bătut eu la cap o lună întreagă neîncetat? Ce rost avea să adunăm gloata aceasta? Ce rost avea să ne încurcăm cu atâta lume? Ce rost, pentru ce? Ca să reunim societatea, dar sunt ei capabili să se unească, gândiţi-vă!

  — Când m-ai prevenit? Dimpotrivă, ai aprobat mereu, ba ai cerut chiar… Mărturisesc, sunt atât de surprinsă… Chiar dumneata ai fost acela care mi-ai prezentat o sumedenie de indivizi ciudaţi.

  — Dimpotrivă, am obiectat totdeauna, şi n-am aprobat, de adus, e drept, i-am adus, dar abia când năvăliseră deja zeci de persoane la dumneavoastră şi numai în ultimul timp, ca să se constituie „cadrilul literaturii”, n-aveam cum să ne dispensăm de mitocanii ăştia. Sunt totuşi gata să pariez că în dimineaţa aceasta cel puţin câteva zeci de alţi asemenea mitocani au fost introduşi fără bilete în sală!

  — Absolut sigur, confirmai eu.

  — Ei vezi, începi să fii de acord şi dumneata. Aduceţi-vă aminte ce atmosferă domnea în ultimul timp în tot oraşul! Un iureş furibund