a rezolva această problemă este necesar, în primul rând, un curaj nebun: un eşec şi vei fi pus la zid! (dar numai şi pentru problemă – tot la zid)… Au predat-o şi, în plus, generalul a ordonat ca la echipa lor să se facă percheziţie. Dar ce se întâmpla dacă n-o predau?… Autorul însuşi pomeneşte şi de echipa vecină a „letonului”, care a fost percheziţionată şi la locul de muncă şi la baracă. Deci problema nu se punea dacă să ajute ori să nu ajute Patria, ci dacă merită să-şi rişte cele patru vieţi pentru această pepită? Toată situaţia a fost imaginată pentru a permite să se manifeste sentimentele lor comuniste şi patriotice. (Cei fără de escortă sunt altceva. La Aldan-Semionov fură pepite şi maiorul de miliţie şi un adjunct al comisariatului poporului pentru petrol.)

  Totuşi, Şelest n-a ghicit spiritul timpului: el vorbeşte despre stăpânii lagărului cu prea multă brutalitate şi chiar cu ură, ceea ce este inadmisibil pentru un ortodox. Câtă vreme iată cum scrie Aldan-Semionov despre un nelegiuit notoriu – şeful minei: „Era un organizator priceput’. El este de părerea asta: dacă şeful e bun, în lagăr se munceşte cu voioşie şi aproape că se trăieşte în libertate. La fel şi Viatkin: la el călăul Kolâmei, şeful Dalstroi-ului, Karp Pavlov – ba” nu ştia „, ba” nu înţelegea” ororile pe care le săvârşea, ba se îngrijeşte şi de propria reeducare.

  Pentru verosimilitate, aceşti autori au fost nevoiţi totuşi să introducă în decorul descris şi detalii autentice. La Aldan-Semionov: un militar din escortă îşi însuşeşte aurul extras de deţinuţi; cei ce refuză să iasă la lucru sunt batjocoriţi de oameni care n-au frică de nimic; se lucrează la minus cincizeci şi trei de grade, în lagăr hoţii o duc ca în sinul lui Avraam; penicilina este pusă deoparte pentru şefi. La Diakov: brutalitatea soldatului din escortă; scena din Taişet, lângă tren, când n-au izbutit să scoată numerele zekilor, pasagerii le-au aruncat mâncarc şi ţigări, iar soldaţii din escortă le-au luat pentru sine; descrierea percheziţiei din ajunul sărbătorilor.

  Însă autorii folosesc aceste amănunte numai ca să fie convingători.

  Iată însă care este esenţialul la ei. Aşa. Cum îl exprimă recenziile: „în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, gardienii lagărului sunt aproape nişte fiare. Diakov ne arată că printre ei există mulţi care erau frământaţi de gânduri chinuitoare” (darfără nici un rezultat).

  „Diakov a respectat adevărul aspru al vieţii… Pentru el, samavolniciile din lagăre nu constituie decât un. Fundal (!), dar important este faptul că omul sovietic nu şi-a plecat capul în faţa arbitrarului… Diakov are şi cekişti cinstiţi care sunt în stare de acte de vitejie, da, de vitejie!”

   (Acest act de vitejie constă înfăptui că i-a aranjai pe comunişti în locuri bune. De fapt, tot vitejie este considerată şi atitudinea, deţinutului comunist Konokotin: el, „victimă a unei acuzaţii nebune… Lipsit de libertate. A continuat să lucreze” ca preparator! Vitejia constă în faptul că n-a oferit motive să fie alungat din infirmerie la muncile comune.)

  Ce idei încununează cartea lui Diakov? „Tot ce a fost greu a. Trecut” (de cei morţi nu-şi aduce aminte), „tot ce e bun a revenit”. „Nimic nu a fost anulat.”

 

  *Aldan-Semionov lasă impresia că este bun cunoscător al vieţii şefilor liberi şi al locurilor, dar iată că viaţa deţinuţilor o cunoaşte prost, una-două întâlneşti la el câte o bazaconie: la el baptiştii. Trândăvesc”’, un tătar din escortă i-a dat să mănânce unui tătar-ze&, drept pentru care zekii au decis că băiatul este turnător! Nu puteau să decidă aşa ceva, fiindcă escorta se schimbă în fiecare zi şi nu se ocupă cu turnătorii.

  La Aldan-Semionov: „în ciuda a tot ce a fost, noi nu simţim obidă”. Slavă Partidului – el a distrus lagărele! (Epilog în versuri.)

  Dar oare le-a distrus?… N-a mai rămas nimic?… Şi, pe urmă, lagărele de cine au fost create? Tăcere.

  În timpul lui Beria, Puterea sovietică a existat ori nu? De ce nu l-a oprit să facă toate acestea? Cum s-a putut oare întâmpla ca poporul, aflându-se la putere, să admită o astfel de tiranie pentru popor?

  Autorii noştri nu trebuiau să se preocupe de raţie, şi nici nu lucrau, ei cugetau tot timpul la lucruri înalte, atunci să răspundă!

  Tăcere. Desăvârşită…

  Asta-i tot. Gaura a fost zidită şi zugrăvită (a mai venit şi generalul Gorbatov să dea culoarea potrivită). Şi n-a existat nici o breşă în Zid! Iar Arhipelagul, chiar dacă a existat, a fost unul fantomatic, neadevărat, mic, care nu merită nici o atenţie.

  Altceva? Pentru orice eventualitate mai trag o zugrăveală şi ziariştii. Aşa, de pildă, Mih. Berestinski, din însărcinarea neobositei „Literaturnaia gazeta” (care, în afară de literatură, nu scapă nimic), a făcut o călătorie puia la staţia Ertevo. După cât se pare, şi el a fost deţinut în lagăr. Dar cât de profund este înduioşat de noii stăpâni ai insulelor: „Este imposibil să-ţi imaginezi măcar că vei găsi printre organele de reeducare de astăzi, în locurile de detenţie, oameni care să amintească, chiar pe departe, de Volkovoi. Acum, aceştia sunt comunişti adevăraţi. Oameni duri, dar buni şi drepţi. Nu trebuie să credem că sunt nişte îngeri, cărora doar aripile le lipsesc. (Probabil că asemenea opinie totuşi există. – A. S.) Gardurile de sârmă ghimpată, turnurile de pază, vai, deocamdată mai sunt necesare. Dar ofiţerii povestesc cu bucurie că le sosesc” contingente „din ce în ce mai puţine”. (De ce s-or fi buciirând, că n-o să iasă de aici la pensie şi vor trebui să-şi schimbe meseria?)

  Un Arhipelag micuţ-micuţ, de buzunar. Foarte necesar. Se topeşte ca un ţurţure de ghea. Ta.

  Gata, au terminat cu astupatul breşei. Dar, probabil, pe schelă încă mai urcau amatori cu mistrii, cu bidinele, cu găleţi de tencuială.

  Şi atunci au strigat la ei:

  — Hei, ajunge! Îndărăt! Nu trebuie să ne mai amintim! Trebuie să uităm! N-a existat nici un Arhipelag – nici bun, nici rău. Cea mai bună-i tăcerea!