Cel de al treilea răspuns – uitarea. -.

  Dreptul celor din libertate de a afla despre Arhipelag s-a întors în punctul iniţial din anul 1953.

  Şi din nou, liniştit, orice scriitor poate să verse lacrimi despre reeducarea hoţilor şi bandiţilor. Ori să toarne un film în care clini dresaţi sfâşie cu voluptate oameni.

  Şi totul să fie făcut astfel, ca şi când nu ar fi fost nimic, nici o spărtură în Zid.

  Şi tineretul, obosit să-şi tot învârtă capul (cuvântări într-o parte, cuvântări în alta), dă. Din mină. A lehamite: probabil că n-a existat nici un cult, şi nici un fel de orori n-au existat, palavre, ca de obicei. Şi pleacă la dans.

  Bine-a zis cine-a zis că trebuie să ţipi când eşti bătut! Pe urmă – nu te mai crede nimeni!

  *

  Când Hruşciov, ştergându-şi o lacrimă, a dat aprobarea pentru Ivan Denisovici, era ferm convins că este vorba despre lagărele staliniste, că el nu are aşa ceva.

  Iar Tvardovski, făcând demersuri pentru viza supremă, credea şi el sincer că în roman este vorba despre trecut, că totul a dispărut.

  Lui Tvardovski i se poate ierta: toată lumea publică din capitală, care îl înconjura, nu trăia decât cu această idee – că avem de-a face cu un dezgheţ, că, iată, au încetat să mai aresteze, că, iată, au avut loc două congrese purificatoare, că, iată, oamenii se întorc din nefiinţă, şi sunt mulţi. În spatele frumosului nor trandafiriu al reabilitărilor, Arhipelagul a dispărut, a devenit cu totul invizibil.

  Dar eu, eu! Şi eu m-am lăsat prins, iar eu n-am nici o scuză! Căci nici eu nu l-am înşelat pe Tvardovski! Şi eu credeam sincer că am adus un roman despre trecut. Oare limba mea a uitat ce gust avea zămârca? Fiindcă m-am jurat să nu uit Oare n-am intuit eu bine firea dresorilor de câini? Oare eu, care mă pregăteam să devin cronicarul Arhipelagului, nu mi-am dat seama cât de apropiat şi necesar îi este statului? De mine eram sigur ca de nimeni altul că asupra mea nu are putere această lege: O poveste se uită repede, un corp se-ngraşă repede.

  Dar m-am îngrăşat. M-am păcălit… Am crezut… În bunăstarea noii mele vieţi. Şi în poveştile ultimilor prieteni care au venit de acolo: este mai uşor! Regimul s-a mai îmblânzit! Eliberează întruna! Zone întregi sunt închise! Emvediştii sunt concediaţi…

  Nu, noi nu suntem decât ţarină! Suntem supuşi legilor ţarinii. Şi oricât de mare ne-ar fi nenorocirea, tot uu este de ajuns ca să ne înveţe să simţim durerea generală. Şi câtă vreme nu vom birui ţarina din noi – nu vor exista pe pământ orâiiduiri drepte: nici democratice, nici autoritare.

  Cel de al treilea val de scrisori de la zekii actuali a fost foarte surprinzător pentru mine, deşi era cel mai firesc, deşi pe el ar fi trebuit să-l aştept în primul rând.

  Scrise pe hârtiuţe cocoloşite, cu creion decolorat, vârâte în plicuri de ocazie, cu adresa scrisă de muncitorii liberi şi expediate, care va să zică, pe sub mină, Arhipelagul contemporan îmi trimite obiecţiile şi chiar mânia lui.

  Acele scrisori alcătuiau de asemenea un strigăt general, compact. Şi acest strigăt zicea: „Dar noi?!”

  Căci vâlva gazetărească stârnită în jurul romanului şi trâmbiţată pentru oamenii liberi şi pentru străinătate se învârteja în jurai ideii că „asta a fost, dar nu se va mai repeta niciodată”.

  Şi zeki au început să urle: cum nu se va repeta, când noi acum suntem în lagăr şi în aceleaşi condiţii?!

  „Din vremea lui Ivan Denisovici nu s-a schimbat nimic”, scriau ei din diferite locuri.

  „Zekul va citi cartea dumneavoastră şi va fi amant şi necăjit că totul a rămas la fel”.

  „Ce s-a schimbat dacă încă sunt în vigoare legile care prevăd pedepse de douăzeci şi cinci de ani emise încă sub Stalin?” „Cine este astăzi cultul personalităţii, că suntem din nou închişi pe degeaba?” „Bezna cea neagră ne-a înconjurat, nimeni nu ne mai poate vedea.” „De ce au rămas nepedepsiţi alde Volkovoi?… Şi astăzi sunt aici şi fac pe educatorii noştri.” „începând cu cel din urmă supraveghetor şi sfârşind cu şeful direcţiei, toţi sunt vital interesaţi în existenţa lagărelor. Organele de supraveghere, pentru orice fleac, născocesc câte un Decret; agenţii operativi ne agravează dosarele personale… Noi suntem cu pedepse de douăzeci şi cinci de ani. – Chifla cu unt cu care se ghiftuiesc acei oameni vicioşi, chemaţi să ne îndrume pe calea virtuţii. Oare nu tot aşa procedau colonizatorii când îi prezentau pe indieni şi pe negri ca oameni inferiori? Nu-i nimic mai uşor decât să stânieşti opinia publică împotriva noastră, este destul să scrii articolul Omul de după gratii… * şi mâine poporul se va strânge la mitinguri şi va striga să fim arşi în cuptoare.” întocmai. Da, totul este întocmai.

  „Poziţia dumneavoastră este ariergarda”, m-a buimăcit Vania Alexeev.

  Şi după toate aceste scrisori, eu, care mă ţineam un erou, am văzut cât de mult eram vinovat: în zece ani pierdusem simţul viu al Arhipelagului.

  Pentru ci, pentru zekii din ziua de astăzi, cartea mea nu conta, şi adevărul nu avea nici o valoare, dacă n-o să urmeze o continuare, dacă n-o să se vorbească şi despre ei. Să se vorbească, şi lucrurile să se schimbe! Dacă cuvântul iiu se referă la ceva real şi uu atrage după sine o faptă reală – atunci ce rost mai are? Ca lătratul clinilor la lună?

  *Kasiukov şi Moceanskaia, Omul de după gratii, „Sovetskaia Rossia”, 27 august 1960. Inspirat de cercurile guvernamentale, acest articol a pus capăt scurtei perioade (1955-1960) de blândeţe a Arhipelagului. Autorii consideră că în lagăre au fost create condiţii care pot fi numite pe drept „opere de binefacere”, aici deţinuţii „uită ce-i aceea pedeapsă”; că „z/k nu vor să-şi cunoască obligaţiile”, că „administraţia are