cu mult mai puţine drepturi decât deţinuţii” (?). Ei asigură că lagărele sunt un „pensionat gratuit’ (nu ştiu de ce nu le cer bani pentru schimbul lenjeriei, pentru tuns, pentru camera de vizite). Sunt indignaţi că în lagăre săptămâna de lucru nu are decât patruzeci de ore şi că, chipurile,” pentru deţinuţi munca nu este obligatorie „(? 7). Ei cer:” condiţii mai aspre şi grele „, pentru ca criminalul să se teamă de închisoare (muncă grea, priciuri tari, fără saltele, interzicerea hainelor civile),” nici un fel de chioşcuri cu bomboane „ete., anularea eliberării înainte de termen („ iar dacă încâlci disciplina regimului – să ţi se prelungească termenul! „Şi încă:” După ce şi-a ispăşit condamnarea, deţinutul să nu conteze pe caritate”.

   (Această consideraţie aş vrea să o dedic moderniştilor noştri: aşa s-a obişnuit poporal nostru să înţeleagă literatura. Şi nu se va dezobişnui curând. Şi oare trebuie să se dezobişnuiască?)

  Şi m-am trezit. Şi din nou am desluşit colosul stâncos al Arhipelagului, cunoscutele contururi cenuşii ale turnurilor de pază, care nu dispăruseră nicăieri.

  Starea societăţii sovietice se poate descrie bine printr-un câmp fizic. Toate liniile de forţă ale acestui câmp sunt orientate dinspre libertate spre tiranie. Aceste linii sunt foarte stabile, ele s-au încrustat, s-au adâncit în piatră, este aproape imposibil să mai fie deranjate, deviate, orientate în altă direcţie. Orice sarcină, orice masă introduse sunt uşor împinse în partea tiraniei, dar spre libertate le este imposibil să-şi croiască drum. Trebuie înjugaţi zece mii de boi.

  Acum, când cartea mea a fost declarată primejdioasă, când tipărirea ei a fost recunoscută ca o greşeală („consecinţele voluntarismului îu literatură”), când este scoasă şi din bibliotecile publice. – Doar pomenirea numelui meu sau al lui Ivan Denisovici în Arhipelag este considerată un act de răzvrătire ireparabil. Dar atunci! Atunci când Hruşciov mi-a strâns mina şi în aplauze furtunoase m-a prezentat celor trei sute de persoane care se considerau elita artei; când la Moscova mi s-a făcut „o mare campanie de presă” şi corespondenţii aşteptau cu ceasurile la uşa camerei mele de la hotel; când s-a declarat răspicat că partidul şi guvernul sprijină astfel de cărţi, când Colegiul Militar al Tribunalului Suprem era mândru că m-a reabilitat (cum, în prezent, pesemne, se căieşte), şi coloneii-jurişti au declarat de la tribuna lui că această carte trebuie citită în lagăre! – Atunci forţele mute, fără grai, fără nume ale câmpului s-au pus pe nevăzute împotrivă – şi cartea a fost oprită. Atunci a fost oprită! Şi în puţine lagăre a ajuns legal, aşa, s-o ia lumea şi s-o citească de la biblioteca KVC. Din biblioteci a fost scoasă. Era scoasă şi din pachetele sosite de la rade, din lumea liberă. Era adusă în secret de angajaţii liberi, cereau zekilor pentru ea 5 rable, ba uneori chiar 20 de rable (acestea erau rablele noi, grele, hruşcioviste! Atâţia bani de la deţinuţi! Dar, cunoscând neruşinarea celor din jurul lagărelor, nu te mai miri de nimic). Zekii o treceau în lagăr prin percheziţii ca pe un cuţit, ziua o ascundeau şi citeau noaptea. Undeva, într-un lagăr din nordul Uralului, pentru ca sa aibă viaţă lungă, i-au făcut ferecătură metalică.

  De fapt, ce să mai vorbim de ieki, dacă şi asupra lumii din jurai lagărelor s-a răspândit această interdicţie mută, dar acceptată de toţi. La staţia Vis, de pe linia căii ferate de Nord, cetăţeana liberă Măria Aseeva a scris o recenzie favorabilă despre roman pentru „Literatumaia gazeta” şi fie că a pus-o la cutia poştală, fie că din neatenţie a lăsat-o pe masă, dar, la cinci ore de când o scrisese, secretarul organizaţiei de partid V. G. Şişkin a acuzat-o de provocare politică (ce cuvinte găsesc!), şi a fost numaidecât arestată*.

  La ITK-2 din Tiraspol, deţinutul sculptor G. Nedov, în atelierul său de „oploşit” modelase din plastilină statueta unui deţinut. Şeful regimului disciplinar, căpitanul Solodiankiu, l-a surprins: „Tu faci aici un deţinut? Cine ţi-a dat dreptul? Asta-i contrarevoluţie!” A apucat statueta de picioare a frânt-o în două şi a aruncat cele două jumătăţi pe duşumea. „Ăi fi citit vreun Ivan Deuisovici!” (Dar n-a călcat jumătăţile în picioare, şi Nedov le-a ascuns.) Reclamat de Solodiankin, Nedov a fost chemat la comandantul lagărului Bakaev, dar între timp a izbutit să procure câteva ziare la KVC. „O să te judecăm! Tu instigi oamenii împotriva puterii sovietice!” a început Bakaev cu glas bubuitor, (îşi dădeau seama ce efect ar putea avea imaginea unui lek!) „Permiteţi să raportez, cetăţene şef… Vedeţi, Nikita Sergheevici zice. Tovarăşul Iliciov8.” „Da ăsta discută cu noi de parcă am fi egali!” a exclamat Bakaev.

  — Numai peste o jumătate de an, Nedov a îndrăznit să scoată acele jumătăţi, le-a lipit, apoi a turnat statueta în babit şi, printr-un angajat liber, a expediăt-o în afara lagărului.

  La ITK-2 au început căutările romanului O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. În zona locativă a avut loc o percheziţie generală. N-au găsit nimic, într-o zi Nedov a hotărât să se răzbune: seara, a luat Granitul nu se topeşte de Tevekelian^ şi s-a aşezat să citească, dând impresia că s-a izolat de cei din cameră (de faţă cu nişte turnători i-a rugat pe băieţi să-l ajute să se ascundă), dar în aşa fel ca să fie văzut pe fereastră. Turnătorii şi-au făcut repede datoria. Au dat buzna trei supraveghetori (al patrulea, privea de afară pe fereastră să vadă cui ar da cartea, dacă ar vrea să se debaraseze de ea). Gata, au pus mina pe carte! Au dus-o în sala supraveghetorilor şi au ascuns-o în seif. Supraveghetorul Cijik, cu manile în şolduri, cu o imensă legătură de chei: „Am găsit cartea! Acum or să te bage la zdup!” însă, dimineaţa, ofiţerul a văzut că era altă carte: „Dobitocilor!… Daţi-i-o înapoi!”

  Astfel citeau zekii cartea „aprobată de partid şi guvern”!

  În declaraţia guvernului sovietic din decembrie 1964 se spune: „Cei vinovaţi de crime monstruoase nu trebuie în nici un caz şi nici o împrejurare să scape de osânda cea dreaptă… Nimic nu poate