vă supăraţi” şi plecă. Liputin alergă după el în vestibul şi-l ajută să-şi îmbrace blana şi cu repetate plecăciuni îl conduse până afară. A doua zi, la această istorie, în fond destul de inocentă, se adăugă un epilog destul de amuzant, care îi aduse de atunci lui Liputin o oarecare consideraţie şi de care el a ştiut apoi să profite din plin.

  Pe la ora zece dimineaţa, în casa doamnei Stavroghina apăru slujnica lui Liputin, Agafia, o femeiuşcă dezgheţată şi bună de gură, cu obrajii rumeni, cam de vreo treizeci de ani, şi care venise la Nikolai Vsevolodovici cerând „să-i vorbească personal”. Deşi avea o durere de cap teribilă, tânărul Stavroghin ieşi să vadă ce este. Varvara Petrovna reuşi să asiste când Agafia transmise mesajul.

  — Serghei Vasilevici (adică Liputin), turui cu îndrăzneală Agafia, mi-a poruncit mai întâi şi întâi să vă aduc salutări şi să vă întreb de sănătate; cum vă simţiţi după serata de ieri, cum aţi dormit şi dacă astăzi vă simţiţi bine, după cele întâmplate ieri?

  Nikolai Vsevolodovici surâse.

  — Spune-i că îi mulţumesc; şi mai spune-i, Agafia, stăpânului tău că e omul cel mai deştept din tot oraşul.

  — Iar dumnealui mi-a poruncit să vă răspund la asta, turui şi mai îndrăzneaţă Agafia, că dumnealui ştie şi fără s-o spuneţi dumneavoastră şi v-o doreşte la fel.

  — Asta-i bună! Dar cum putea el să ştie ce am să-ţi spun?

  — Nu ştiu cum a putut s-o ştie, dar după ce am ajuns aproape de colţul străzii, l-am văzut că aleargă după mine fără şapcă şi-mi zice: „Auzi, Agafiuşka, dacă după ce îi spui ceea ce ţi-am poruncit eu, dumnealui îţi va porunci cumva: „Spune-i stăpânului tău că el este omul cel mai deştept din tot oraşul”, să nu uiţi să-i răspunzi îndată: „Dumnealui ştie şi fără s-o spuneţi dumneavoastră şi v-o doreşte la fel”…”.

  III.

  În sfârşit, avu loc şi explicaţia cu guvernatorul. Simpaticul şi bunul nostru Ivan Osipovici chiar atunci se întorsese în oraş şi abia apucase să ia cunoştinţă despre plângerea energică a clubului. Fără îndoială, trebuia să facă ceva, dar ce anume nu prea ştia, rămânând într-o mare încurcătură. Ospitalierul bătrânel părea că se cam teme de tânăra sa rudă. Şi totuşi hotărî să-l înduplece să-şi ceară scuze în faţa membrilor clubului şi în faţa celui ofensat, dar într-o formă care să le dea deplină satisfacţie tuturor şi, de va fi cazul, chiar şi în scris; iar după aceea, cu toată blândeţea, să-l roage să facă o călătorie de studii, să zicem, în Italia sau, în general, undeva în străinătate. În sala în care urma să-l primească de data aceasta pe Nikolai Vsevolodovici (care altădată se plimba cu drepturi de rudă prin toată casa), un funcţionar politicos, bine muştruluit, Alioşa Teleatnikov, şi totodată omul de casă al guvernatorului, desfăcea plicurile adunate pe biroul din colţ; iar în camera de alături, lângă fereastra cea mai apropiată de sală, luase loc un colonel gras şi voinic aflat în trecere prin oraş, un fost camarad de arme şi bun prieten al lui Ivan Osipovici, care în acel moment citea ziarul Golos, bineînţeles fără să dea nici o atenţie la ceea ce se petrece în sală; ba se şi aşezase cu spatele spre uşă. Ivan Osipovici începu mai pe ocolite şi aproape în şoaptă, încurcându-se mereu. Nicolas îl privea cu un aer prea puţin amabil, nicidecum cu afecţiune de rudă; era palid, şedea ţinându-şi privirea în pământ şi asculta cu sprâncenele încruntate, parcă se lupta cu o durere sâcâitoare.

  — Ai o inimă sensibilă şi generoasă, Nicolas, intercală între altele bătrânul; eşti un om foarte cult; cunoşti viaţa lumii selecte, de altfel şi aici până acum ai avut o comportare exemplară şi cu aceasta ai reuşit să aduci linişte în inima mamei dumitale, la care noi ţinem atât de mult… Şi iată că acum ai apărut într-o lumină foarte nefavorabilă dumitale, enigmatică şi primejdioasă! Îţi vorbesc ca un prieten al casei voastre, ca un om în vârstă care îţi este rudă şi te iubeşte, pe care n-ai de ce să te superi… Spune, ce te face să recurgi la asemenea fapte nesăbuite, care depăşesc orice convenienţe? Ce înseamnă această comportare, care seamănă a delir?

  Nicolas îl asculta cu ciudă şi cu nerăbdare. Apoi, deodată, ceva viclean şi ironic licări în ochii lui.

  — Mă rog, aş putea să v-o spun, zise el morocănos şi, rotindu-şi privirea prin sală, se aplecă la urechea lui Ivan Osipovici. Cuviinciosul Alioşa Teleatnikov se îndreptă la vreo trei paşi spre fereastră, iar colonelul tuşi în dosul ziarului. Bietul Ivan Osipovici se grăbi să-şi apropie încrezător urechea, atât de plin de curiozitate era, şi tocmai atunci se produse ceva inimaginabil, iar pe de altă parte ceva absolut clar într-o anumită privinţă. Bătrânul simţi deodată că Nicolas, în loc să-i fi şoptit un secret interesant, îi prinse urechea în dinţi şi-l muşcă destul de tare. Bătrânul începu să tremure; respiraţia i se tăie.

  — Nicolas, ce fel de glume sunt astea! gemu el maşinal şi cu un glas schimbat.

  Nici Alioşa, nici colonelul nu apucară să-şi dea seama de nimic, de altfel nici n-au putut să observe ce se petrece, atât doar că i-au văzut şoptindu-şi ceva unul altuia; şi totuşi, chipul descompus al bătrânului îi umplu de nelinişte. Se uitau unul la altul cu ochii holbaţi, neştiind dacă trebuie să-i sară în ajutor, cum se înţeleseseră, sau se cuvenea să mai aştepte. Nicolas băgă de seamă acest lucru probabil, căci strânse de ureche cu dinţii şi mai tare.

  — Nicolas, Nicolas, gemu iar biata victimă, ei bine… ai făcut o glumă, ajunge…

  Încă o clipă şi desigur sărmanul ar fi murit de frică, dar fiara se milostivi şi dădu drumul urechii. Toată spaima aceasta nu dură decât cel mult un minut, dar după aceea bătrânul avu un fel de criză. Peste o jumătate de oră, Nicolas fu arestat şi reţinut deocamdată la postul de gardă, într-o