cămăruţă izolată, cu o santinelă la uşă. Măsura era drastică, dar şeful nostru cel blând fusese atât de indignat, încât hotărâse să-şi ia toată răspunderea deciziei sale chiar şi în faţa Varvarei Petrovna. Spre surprinderea generală, această doamnă, care se grăbi să sosească enervată la guvernator pentru explicaţii imediate, nu fu primită şi trebui să se întoarcă, fără a mai ieşi din cupeu, înapoi acasă, nevoind să-şi creadă ochilor şi urechilor.

  În sfârşit, veni şi lămurirea! Pe la ora două noaptea arestatul, până atunci surprinzător de liniştit şi somnoros chiar, brusc începu să strige, să bată furios cu pumnii în uşă şi cu o putere extraordinară smulse grilajul de fier din uşă şi sparse geamul, tăindu-şi mâinile. Când ofiţerul de serviciu sosi în fugă cu o escortă şi cu cheile şi dădu ordin să fie deschisă celula, pentru a-l lega pe turbulent, se constată că acesta se zbătea într-o criză puternică de delirium tremens; fu transportat imediat în casa mamei sale. Aşadar, totul era clar. Cei trei medici din localitate opinară că şi cu trei zile înainte bolnavul s-ar putea să se fi aflat în delir şi, cu toate că aparent arăta conştient şi lucid, de fapt nu era stăpân pe voinţa şi pe raţiunea lui, ceea ce faptele săvârşite o şi confirmau. Reieşea prin urmare că Liputin a fost primul care şi-a dat seama de acest lucru. Ivan Osipovici, om foarte delicat şi sensibil, se simţi jenat; curios este însă că şi el îl considera pe Nikolai Vsevolodovici capabil de orice faptă nesăbuită, fiind chiar în deplină capacitate a facultăţilor sale mintale. Cei din club se simţiră şi ei la fel de jenaţi şi nu-şi puteau explica: cum de nu-şi dăduseră seama de acest lucru atât de vizibil şi nu luaseră în seamă singura explicaţie posibilă a tuturor manifestărilor lui? Se găsiră, bineînţeles, şi unii sceptici, dar rezistenţa lor pe această poziţie nu dăinui mult.

  Nicolas zăcu în pat mai bine de două luni de zile, fu chemată urgent de la Moscova pentru consult o somitate medicală; tot oraşul ţinu s-o viziteze pe Varvara Petrovna; ea îi iertase. Către primăvară, când Nicolas se simţi pe deplin sănătos, acceptă fără opunere propunerea mamei sale să plece în Italia, ca şi rugămintea ei să le facă tuturor cunoscuţilor o vizită de adio, pe cât era posibil cerându-şi scuze cui trebuia. Nicolas acceptă cu multă plăcere. La club se află că el a avut cu Piotr Pavlovici Gaganov o explicaţie delicată cu prilejul vizitei făcute acestuia acasă la el şi care îi dăduse deplină satisfacţie. Făcându-şi vizitele, Nicolas arăta grav, ba şi posomorât întru câtva. Toată lumea îl primi cu multă compasiune, deşi cu toţii se simţeau nu se ştie de ce foarte jenaţi şi păreau bucuroşi de faptul că el pleacă în Italia. Ivan Osipovici lăsă să-i cadă şi o lacrimă, dar nu îndrăzni să-l îmbrăţişeze nici la ultimul rămas-bun. Într-adevăr, unii dintre noi eram totuşi convinşi că mizerabilul şi-a bătut joc de noi toţi, simulând această boală. Îi făcu o vizită şi lui Liputin.

  — Spune-mi, te rog, întrebă el, cum de ai putut şti dinainte ce voi spune eu despre inteligenţa dumitale, ba s-o şi povăţuieşti pe Agafia ce să-mi răspundă?

  — Simplu de tot, râse Liputin, şi eu te consider drept un om foarte inteligent şi de aceea am putut să-mi închipui ce-ai să răspunzi.

  — Şi totuşi e o coincidenţă remarcabilă. Dar dă-mi voie, înseamnă că dumneata mă considerai un om deştept, deci lucid, când mi-ai trimis-o pe Agafia, şi nu mă socoteai nebun?

  — Drept cel mai deştept şi cel mai lucid om şi m-am prefăcut numai a crede că nu eşti în toate minţile. De altfel, şi dumneata ţi-ai dat seama numaidecât de ceea ce gândesc şi mi-ai acordat prin Agafia un certificat de perspicacitate.

  — Aici cam greşeşti; eu, într-adevăr… am fost bolnav… murmură Nikolai Vsevolodovici încruntându-se. Ia stai, cum vine asta, strigă el, îţi închipui cumva cu adevărat că sunt capabil să mă năpustesc asupra oamenilor fiind în deplină raţiune? Ce rost ar avea?

  Liputin se zgribuli, negăsind ce să-i răspundă. Nicolas păli deodată sau poate aşa i se păru lui Liputin.

  — În orice caz, ai un fel de a gândi foarte nostim, continuă Nicolas, iar în ce priveşte figura cu Agafia, aşa am înţeles-o, că mi-ai trimis-o să mă facă de râs.

  — Doar n-aţi fi vrut să vă provoc la duel?

  — Adevărat! Am auzit eu că nu prea eşti amator de dueluri…

  — Ce nevoie avem să-i copiem pe francezi? se zgribuli iar Liputin.

  — Eşti adeptul teoriei spiritului naţionalist?

  Liputin se făcu şi mai mic.

  — Ehe! Dar ce văd! exclamă Nicolas observând pe locul cel mai vizibil de pe masă un volum de Considérant, nu cumva din întâmplare eşti un fourierist? Te pomeneşti că aşa e! Păi, nu e tradus din franţuzeşte? râse el ciocănind cu degetul în carte.

  — Ba nu, nu e o traducere din franţuzeşte! păru că se saltă deodată Liputin cu un fel de ciudă. E o traducere din limba universală şi nu numai din limba franceză! Din limba republicii universale umanitare şi a armoniei sociale, aşa să ştii! Nu e numai din limba franceză! …

  — Pe dracu’, o asemenea limbă nici nu există! continuă să râdă Nicolas.

  Uneori chiar şi un lucru mărunt impresionează puternic şi reţine pentru mult timp atenţia. Despre domnul Stavroghin am încă multe lucruri de spus; acum voi semnala doar ca o curiozitate că, din toate impresiile trăite de el în decursul întregii perioade petrecute în oraşul nostru, cel mai puternic s-a întipărit în memoria lui figura insignifiantă şi aproape netrebnică a acestui mic funcţionar gubernial, gelos de nevindecat şi despot grosolan în familie, zgârcit şi cămătar, care încuia resturile prânzului şi capetele de lumânare sub cheie şi, în acelaşi timp, sectar înverşunat a cine ştie cărei viitoare „armonii sociale”, care se entuziasma noaptea în faţa viziunii fantastice a