viitoarelor falanstere în a căror realizare apropiată în Rusia şi în gubernia noastră credea ca în propria-i existenţă. Şi toate acestea, în locurile unde îşi încropise o „căsuţă”, unde se căsătorise pentru a doua oară luând zestre nişte bănişori, unde poate pe o distanţă de o sută de verste împrejur nu exista nici un om, începând cu el primul, care să semene cât de cât, măcar în aparenţă, cu un viitor membru al „republicii universale umanitare şi al armoniei sociale generale”.

  „Dumnezeu ştie cum se plămădesc oamenii aceştia!”, îşi zise Nicolas nedumerit, amintindu-şi de acest fourierist original.

  IV.

  Prinţul nostru călători mai bine de trei ani, încât fu aproape uitat de toţi în oraş. Ştim însă de la Stepan Trofimovici că a cutreierat toată Europa, a fost în Egipt şi a ajuns chiar şi la Ierusalim; apoi s-a alăturat undeva unei expediţii savante în Islanda şi într-adevăr a fost şi în Islanda. Se spunea de asemenea că timp de o iarnă ar fi audiat prelegeri la o universitate germană. Îi scria rar mamei sale – de două ori pe an, ba uneori numai o dată; dar Varvara Petrovna nu se necăjea şi nu se considera jignită. Relaţiile dintre mamă şi fiu, odată stabilite în felul acesta, ea le acceptase cu resemnare tăcută, ducând necontenit dorul fiului ei. Dar nimănui nu-i mărturisea niciodată nici tristeţile, nici visările ei. Până şi de Stepan Trofimovici se depărtă de la o vreme. Nutrea în taină nu se ştie ce planuri şi se pare că devenea tot mai zgârcită, adunând şi mai stăruitor bani şi supărându-se de fiecare dată pentru orice pierdere pe care o avea Stepan Trofimovici la jocul de cărţi.

  În sfârşit, în aprilie anul acesta ea primi o scrisoare din Paris, de la o prietenă din copilărie, generăleasa Praskovia Ivanovna Drozdova. Praskovia Ivanovna, cu care Varvara Petrovna nu se mai văzuse şi nici nu corespondase de mai bine de opt ani, o înştiinţa cum că Nikolai Vsevolodovici a devenit un oaspete nelipsit şi prieten bun al casei lor şi al Lizei (singura ei fiică) şi că prinţul intenţionează să le însoţească la vară în Elveţia, la Verney-Montreux, cu toate că în familia contelui K… (foarte influent personaj la Petersburg) care se află acum la Paris, este considerat aproape ca un fiu, încât aproape că stă tot timpul la ei. Scrisoarea era scurtă şi denota destul de limpede scopul, deşi în afară de faptele menţionate nu conţinea nici un fel de concluzie. Fără să stea prea mult pe gânduri, Varvara Petrovna hotărî de îndată să plece şi, după pripite pregătiri, luând-o cu ea ca însoţitoare şi pe Daşa (sora lui Şatov), pe la mijlocul lunii aprilie porni spre Paris şi de acolo în Elveţia. Se întoarse în iulie singură, lăsând-o pe Daşa la familia Drozdov; iar Drozdovii, după spusa ei, promiseseră să vină în oraşul nostru la sfârşitul lunii august.

  Drozdovii erau şi ei moşieri din gubernia noastră, dar serviciul generalului Ivan Ivanovici (fostul prieten al Varvarei Petrovna şi camarad de arme al soţului ei), îi împiedica mereu să-şi viziteze superbul domeniu. După moartea generalului, survenită anul trecut, neconsolata Praskovia Ivanovna plecase cu fiica ei în străinătate, între altele şi cu intenţia de a face o cură de struguri la Verney-Montreux în a doua jumătate a verii. Iar după întoarcerea în ţară, intenţiona să se stabilească pentru totdeauna în gubernia noastră. În oraş aveau o casă imensă, care ani de-a rândul stătuse pustie, cu obloanele închise la ferestre. Erau nişte oameni bogaţi. Praskovia Ivanovna, după prima căsătorie doamna Tuşina, era, ca şi prietena ei de pension, Varvara Petrovna, tot fiică de otcupcic din vremurile trecute şi se măritase şi ea aducând o zestre însemnată. Căpitanul de cavalerie în retragere Tuşin dispunea şi el de ceva avere, nefiind lipsit şi de anumite calităţi. Înainte de a muri, îi lăsă drept moştenire unicei sale fiice, de şapte ani, Liza, un capital considerabil. Acum, când Lizaveta Nikolaevna împlinise douăzeci şi doi de ani, zestrea ei se putea în mod sigur socoti la cel puţin două sute de mii de ruble bani lichizi, fără a mai vorbi despre celelalte avuţii pe care urma să le moştenească cu timpul, după moartea mamei sale, care nu avea copii din a doua căsătorie. Varvara Petrovna părea foarte mulţumită de călătoria ei. După părerea ei, Praskovia Ivanovna şi ea ajunseseră la o înţelegere amiabilă şi îndată după întoarcere îi comunică totul lui Stepan Trofimovici; ba chiar se arătă faţă de el foarte expansivă, ceea ce de mult nu se mai întâmplase în relaţiile dintre ei.

  — Ura! strigă Stepan Trofimovici pocnind din degete.

  Entuziasmul lui deplin era îndreptăţit şi prin faptul că în lipsa prietenei sale se aflase într-o stare de extremă deprimare. Plecând în străinătate, ea nici nu-şi luase rămas-bun de la el cum se cuvine şi nici nu-i împărtăşise planurile, considerându-l că are „gură de muiere” şi de teamă probabil ca să nu scape vreo vorbă unde nu trebuie. Era supărată pe el atunci pentru o importantă pierdere la cărţi, despre care aflase întâmplător. Dar încă în Elveţia fiind, inima îi spusese că prietenul părăsit astfel trebuia să fie recompensat, cu atât mai mult, cu cât nu puţin timp fusese ea aspră faţă de dânsul. Această despărţire pripită şi misterioasă îl ului pe Stepan Trofimovici, sfâşiindu-i inima; şi ca un făcut, interveniră între timp şi alte nedumeriri. Îl chinuia conştiinţa unei obligaţii vechi băneşti, de care fără ajutorul Varvarei Petrovna n-ar fi putut să se achite niciodată. Afară de asta, în luna mai a anului în curs, luă sfârşit în cele din urmă şefia la gubernie a bunului şi prea blândului nostru Ivan Osipovici, fiind înlocuit pe neaşteptate şi în nişte circumstanţe destul de neplăcute. Apoi, tot în lipsa Varvarei Petrovna, avusese loc şi instalarea noului nostru guvernator, Andrei Antonovici von Lembke; şi totodată interveniră şi unele schimbări prea vizibile în atitudinea aproape a întregii societăţi guberniale de la noi faţă de Varvara Petrovna şi, prin urmare, şi faţă de Stepan Trofimovici.