hohote, Gânditorul a murit cu puţin înainte de asta. Însă murind, curâud, cu mult zgomot, a tras după sine, cu mâna-i înţepenită, şi pe discipolul său încă rumen în obraji, încă plin de foiţă şi voinţă – ministrul acestor vaste, încâlcite, insolubile afaceri interne.

  Şi căderea Şefului Arhipelagului a accelerat în mod tragic prăbuşirea Lagărelor speciale. (Ce greşeală istorică ireparabilă! Să căsăpeşti ministrul afacerilor intime! Să mânjeşti cu dohot epoleţii de culoarea cerului?!)

  Cea mai mare descoperire a gândirii secolului al XX-lea în materie de lagăre – peticele de pânză numerotate, au fost grabnic descusute, aruncate şi uitate! Acest fapt a făcut ca Lagărele speciale să-şi piardă severa lor uniformitate. Dar asta uu-i nimic, fiindcă au scos şi zăbrelele de la ferestrele barăcilor, şi lacătele de la uşi, şi Lagărele speciale şi-au pierdut caracteristicile plăcute de puşcărie, care le deosebeau de ITL. (Cu zăbrelele probabil s-au grăbit, dar nici nu puteau să zăbovească, vremurile erau de aşa natură că trebuia să te delimitezi repede!) Cu toată părerea de rău, însă, BUR-ul de piatră din Ekibastuz, care a rezistat asaltului rebelilor, a fost desfiinţat şi dărâmat absolut oficial… Şi asta nu-i nimic, dacă te gândeşti că, pe Neaşteptate, au fost eliberaţi din Lagărele speciale toţi austriecii, ungurii, polonezii, românii, fără să ţină cont prea mult de crimele lor cumplite, de pedepsele lor de cincisprezece şi douăzeci şi cinci de ani şi depreciind astfel în ochii deţinuţilor prestigiul condamnărilor. Şi au fost anulate restricţiile de corespondenţă, doar mulţumită cărora deţinuţii din lagărele speciale se simţeau cu adevărat morţi de vii. Apoi au permis şi vizitele! Ţi-e şi frică să rosteşti: vizitele!… (Şi chiar în revoltatul Kenghir s-au apucat să construiască pentru vizite nişte căsuţe separate.) Şi liberalismul care nu putea fi stăvilit cu nimic, a inundat într-atât Lagărele speciale, încât deţinuţilor li s-a permis să poarte parai lung (şi castroanele de aluminiu de la bucătărie au început să dispară pentru a fi transformate în piepteni). Şi în locul conturilor personale, şi în locul bonurilor de lagăr, băştinaşilor li s-a permis să ţină în mâini moneda naţională şi să se folosească de ea ca şi oamenii de dincolo de zonă.

  Nepăsători, nechibzuiţi, au distrus sistemul care îi hrănea şi pe ei, sistemul ţesut, împletit şi pus la punct decenii de-a rândul!

  Şi măcar aceşti criminali înrăiţi s-au mai îmblânzit cu toate aceste favoruri? Nu! Dimpotrivă! Arătându-şi imoralitatea şi nerecunoştinţa, ei şi-au însuşit cuvântul profund eronat, jignitor şi absurd: „berianişti”, şi acum, când ceva nu le plăcea, îi blagosloveau cu el şi pe conştiincioşii băieţi din escortă, şi pe răbdătorii supraveghetori, şi pe ocrotitorii lor cei grijulii – conducerea lagărului. Asta nu numai că era jignitor pentru inimile Lucrătorilor Practicieni, dar îndată după căderea lui Beria era chiar şi periculos, pentru că cineva putea s-o ia ca punct de plecare pentru acuzare.

  Din pricina asta, şeful unuia dintre lagărele din Kenghir (curăţat de rebeli şi completat cu deţinuţi din Ekibastuz) a fost nevoit să li se adreseze de la tribună astfel: „Băieţi! (în această scurtă perioadă din 1954 pâuă în 1956 au socotit posibil să li se adreseze deţinuţilor cu” băieţi „), îi jigniţi pe gardieni şi pe ostaşii din escortă strigându-le” berianişti „! Vă rog să încetaţi cu asta.” La care micuţul V. G. Vlasov, care a luat cuvântul, a răspuns: „Dumneavoastră, doar pentru câteva luni, v-aţi şi simţit ofensaţi. Iar eu de la gardienii dumneavoastră de optsprezece ani nu aud altceva decât” fascist „. Pentru noi nu este jignitor?” Şi maiorul a făgăduit că nu vor mai fi numiţi „fascişti”. Schimb pe schimb.

  După toate aceste reforme distrugătoare, istoria particulară a Lagărelor speciale poate fi considerată încheiată în anul 1954 şi mai departe nu pot fi deosebite de ITL.

  Pretutindeni în Arhipelagul întors pe dos, s-a instaurat din anul 1954 pâuă în 1956 o perioadă privilegiată – epoca unor favoruri nemaiîntâlnite, perioada cea mai liberă a Arhipelagului, dacă nu punem la socoteală casele de detenţie pentru dreptul comun de la mijlocul deceniului al treilea.

  Instrucţiuni peste instrucţiuni, inspectori peste inspectori se încăpăţânau parcă sa lărgească tot mai mult liberalismul din lagăre. Femeile au fost scutite de a mai merge la doborât arbori i Da, s-a recunoscut că pentru ele este o muncă prea grea (deşi cei treizeci de ani neîntrerupţi au demonstrat că nu e câtuşi de puţin grea).

  — Au restabilit eliberarea condiţionată înainte de termen Pentru cei ce ispăşiseră două treimi din pedeapsă. – În toate lagărele au început să-i plătească în bani, şi deţinuţii au dat năvală la chioşcuri, şi aceste chioşcuri nu vindeau în limite rezonabile, de fapt ce limite mai trebuiau, când tot mai mulţi ^circulau fără escortă şi puteau cu banii ăştia să-şi cumpere şi din orăşel. – În toate barăcile instalaseră radio, i-au îmbuibat cu ziare, cu gazete de perete, în fiecare brigadă fusese numit un responsabil cu propaganda. Veneau tovarăşi conferenţiari (colonei) şi le vorbeau deţinuţilor pe diferite teme: chiar şi despre denaturarea istoriei de către Alexei N. Tolstoi^, dar nu era prea simplu pentru conducere să adune publicul, nu putea să-i mobilizeze cu bâtele, era nevoie de metode indirecte de influenţare şi convingere. Cei adunaţi în sală vorbeau de-ale lor şi nu-i ascultau pe conferenţiari. – Deţinuţilor li s-a permis să subscrie la împrumut, dar în afară de conformişti nimeni n-a fost înduioşat de această permisiune, şi educatorii erau nevoiţi să-l ducă pur şi simplu de muia pe fiecare la lista de subscripţie ca să stoarcă vreo zece ruble (o rublă sub Hraşciov). În zilele de duminică au început să organizeze spectacole comune ale zonelor de femei şi bărbaţi. – Aici se năpusteau cu plăcere şi chiar îşi cumpărau cravate de la chioşcuri.

  Au fost reînviate multe lucruri din fondul de aur al Arhipelagului: acel spirit de abnegaţie şi de iniţiativă care era în floare în perioada Marilor Canale. Au fost create „Consiliile Activului” cu sectoarele: învăţământ şi producţie, cultură de masă, viaţa de zi cu zi, precum şi un comitet de sindicat,