al cărui obiectiv principal era să lupte pentru productivitatea muncii şi disciplină. Au restaurat „tribunalele tovărăşeşti”, având dreptul: de a da vot de blam, de a amenda şi a solicita înăsprirea regimului ori privarea de cele două treimi.

  Aceste măsuri aduseseră cândva servicii frumoase Conducerii, dar asta se întâmpla în lagărele care nu trecuseră prin şcoala masacrelor şi a revoltelor. Acum era foarte simplu: pe cel dintâi preşedinte al consiliului (Kenghir) l-au tăiat, pe cel de al doilea l-au snopit în bătaie – şi nimeni n-a vrut să mai intre în Consiliul Activului. (Căpitanul de rangul doi Burkovski lucra în vremea asta în Consiliul Activului, lucra conştiincios şi principial, dar şi cu multă băgare de seamă, primind necontenit ameninţări că va fi tăiat, şi mergea la adunările brigăzii banderoviştilor ca să audă criticile la adresa activităţii lui.)

  Loviturile necruţătoare ale liberalismului clătinau tot mai mult sistemul lagărelor. Au fost amenajate „lagăre cu regim îmblânzit” (şi în Kenghir a fost unul!): de fapt, deţinuţii nu erau obligaţi decât să doarmă în zonă, pentru că la lucru se duceau fără escortă, urmând orice traseu şi la orice oră (toţi se străduiau să plece mai devreme şi să se întoarcă mai târziu). Duminica, o treime dintre deţinuţi erau învoiţi în oraş înainte de masă, altă treime după-a-miază, şi doar o treime nu beneficia de plimbarea în orăşel.

  Asta nu înseamnă că regimul s-a îmblânzit astfel pretutindeni. Se menţinuseră însă şi lagăre disciplinare, cum era… Disciplinarul unional. „Andzioba de lângă Bratsk, cu acelaşi sângeros căpitan Mişin din Oziorlag. În vara lui 1955 acolo erau în jur de patru sute de” disciplinari” (inclusiv Tenno). Dar nici acolo stăpmii zonei n-au devenit supraveghetorii, ci deţinuţii Să se pună cititorul în situaţia conducătorilor de lagăre şi să spună: se poate oare lucra în asemenea condiţii? Şi pe ce rezultate se poate conta?

  Un ofiţer MVD, tovarăşul meu de drum într-un tren siberian în 1962, toată perioada începând cu anul 1954 a descris-o astfel: „, Dezmăţ total. Cine nu vrea – nu se ducea la lucru. Pe banii lor îşi cumpărau televizoare.” * Rămăsese cu amintiri foarte sumbre despre această perioadă scurtă şi urâtă.

  Pentru că nu poate fi bine dacă educatorul stă în faţa deţinutului ca un cerşetor, neavând la spate nici bici, nici BUR, nici ameninţătorul grafic al foamei.

  Dar, ca şi când toate astea ar fi fost prea puţin, au lansat prin Arhipelag berbecul-spărgător de ziduri al domiciliului în afara zonei: deţinuţii pot să locuiască dincolo de zonă, pot să-şi procure casă şi să-şi întemeieze o familie, salariul li se plăteşte ca oamenilor liberi, întreg (nu se mai reţine nimic pentru zonă, pentru escortă, pentru administraţia lagărului), iar cu lagărul nu mai au decât o legătură: o dată la două săptămâni vin aici să li se pună viza.

  Acesta era sfârşitul! Sfârşitul lumii ori sfârşitul Arhipelagului, ori şi unul şi celălalt laolaltă! Iar organele juridice mai şi lăudau acest domiciliu extra-zonal, ca o descoperire foarte nouă şi foarte umană a orânduirii comuniste! *

  După aceste lovituri, nu mai rămânea, se pare, decât ca lagărele să fie desfiinţate – şi gata. Să fie distras marele Arhipelag, să fie distruşi, împrăştiaţi şi demoralizaţi sute de mii de Practicieni, cu soţiile, copiii şi cu vitele din gospodărie, să se reducă la zero anii lor de vechime, serviciul lor ireproşabil!

  Şi se pare că operaţia a început: prin lagăre au început să vină nişte „Comisii ale Sovietului Suprem”, ori mai simplu de „degrevare” şi, trimiţând la plimbare conducerea lagărului, au făcut şedinţă în baraca direcţiei şi au început să scrie ordine de eliberare cu atâta uşurinţă şi lipsă de răspundere, ca şi cum ar fi fost-ordine de arestare.

  Asupra breslei Practicienilor plutea un pericol de moarte. Trebuiau să întreprindă ceva! Trebuiau să se lupte!

  *

  Oricărui eveniment social important din URSS îi era hărăzit un destin din două: ori să fie trecut sub tăcere, ori să fie învăluit în minciună. Nu pot să dau un exemplu de eveniment cât de cât important din ţară care să fi scăpat de această crăcăna nenorocită.

  Aşa a fost întreaga existenţă a Arhipelagului: cea mai mare parte din timp nu s-a ştiut nimic despre el, iar când au scris câte ceva – au minţit: ori îu perioada Marilor Canale, ori despre comisiile de degrevare din anul 1956.

  În legătură cu aceste comisii trebuie spus că şi fără palavrele ziariştilor, fără o necesitate exterioară, noi înşine am contribuit la lansarea unei minciuni sentimentale. Pai cum sa nu te înduioşezi: noi eram obişnuiţi ca şi avocatul apărării să ne atace, iar aici – poftim, un procuror care ne apară! Eram chinuiţi de dorul libertăţii, simţeam că acolo începea o viaţă nouă, vedeam asta şi după schimbările din lagăr şi, deodată, o comisie miraculoasă, cu puteri depline, după ce a vorbit cu fiecare cinci-zece minute, îi îumânează biletul de tren şi carnetul de identitate (unora chiar cu viză de Moscova)! Dar ce în afară de laude poate să iasă din pieptul nostru de deţinut, din pieptul nostru vlăguit, veşnic răcit?

  Dar să ne ridicăm puţintel deasupra bucuriei noastre trepidante, care aleargă nebună să-şi îndese cârpele în sacul de drum – oare astfel trebuia să’ fie sfârşitul fărădelegilor staliniste? Oare această comisie nu trebuia să iasă în faţa frontului, să-şi scoată căciulile şi să spună:

  — Fraţilor! Suntem trimişi de Sovietul Suprem să vă cerem iertare! Ani şi zeci de ani v-aţi chinuit aici, fără să fiţi vinovaţi de nimic, iar noi ne adunam în săli festive sub policandre de cristal şi nici măcar o data nu ne-am adus aminte de voi. Noi am aprobat cu supunere decretele crâncene ale Căpcăunului, noi suntem părtaşi la crimele lui. Primiţi, dacă puteţi, căinţa noastră târzie. Porţile sunt deschise şi voi sunteţi liberi. Priviţi, pe platformă aterizează avioane cu medicamente, cu alimente şi îmbrăcăminte călduroasă pentru voi. Sunt şi medici în avioane.

  În ambele cazuri – este eliberare, dar este oferită în maniere