diferite, nu are acelaşi tâlc. Comisia de degrevare este ca un portar conştiincios care mătură pe unde a vomitat Stalin şi atât. Nu astfel se aşază noile temeiuri morale ale vieţii societăţii.

  Voi prezenta în continuare opinia A. Skripnikova cu care sunt absolut de acord. Deţinuţii, unul câte unul (din nou separaţi!), sunt chemaţi în cabinet, la comisie. Câteva întrebări privind fondul cazului fiecăruia. Sunt puse cu bunăvoinţă, dar scopul lor este să-l facă pe deţinut să-şi recunoască vina (nu Sovietul Suprem, ci din nou nefericitul deţinut!). El trebuie să tacă, el trebuie să-şi plece capul, el trebuie să ajungă în situaţia omului iertat, nu a celui care iartă! Adică, ademenindu-l cu libertatea, acum obţin de la el ceea ce înainte n-au putut să smulgă nici cu tortura. Ce rost are asta? Este foarte important: el trebuie să se întoarcă în libertate temător. Şi, pe deasupra, procesele verbale ale comisiei vor raporta Istoriei că, în ansamblu, în lagăre au fost deţinuţi vinovaţi, că n-au existat nelegiuiri atât de fioroase, cum sunt zugrăvite. (Probabil, aici este luat în consideraţie şi un mic calcul financiar: dacă nu se fac reabilitări, nu se vor plăti nici compensaţiile datorate celor reabilitaţi.)* Această interpretare a eliberării n-a avut darul să arunce în aer

 

  *Fiindcă veni vorba, la începutul anului 1955 a existat proiectul să se plătească pentru toţi anii ispăşiţi, ceea ce era absolut firesc, şi aşa s-a plătit în Europa de Est. Dar acolo nu erau atâţia oameni şi atâţia ani! Au calculat, şi, când au văzut rezultatul, s-au îngrozit: ruinăm statul! Şi au hotărât să dea compensaţii numai pentru două luni.

  Sistemul lagărelor, n-a constituit un impediment în aducerea altor contingente în lagăre (operaţie care n-a încetat nici în perioada 1956-1957), nu crea nici o obligaţie că şi aceştia vor fi eliberaţi.

  Dar cei care, din mândrie, în faţa comisiei au refuzat să se recunoască vinovaţi? Pe aceia i-au lăsat să şadă în lagăr. Nu au fost prea puţini, (în 1956, pe femeile din Dubravlag care nu s-au căit le-au adunat şi le-au expediat în lagărele din Kemerovo.)

  Skripnikova povesteşte următorul caz: O ucraineancă din Ucraina de Vest avea zece ani pentru soţul banderovist. Acum cereau de la ea să spună că stă îu lagăr pentru soţul – bandit. „Nu, nu spun.” „Spune, şi vei fi eliberată!” „Nu, nu spun. El nu este bandit, el este OUN-ovist.” „Foarte bine, dacă nu vrei să spui – rămâi aici!” (preşedintele comisiei – Soloviov). Au trecut doar câteva zile şi ea a fost vizitată de soţ, care venea din nord El avea o pedeapsă de douăzeci şi cinci de ani, s-a recunoscut cu uşurinţă bandit şi a fost graţiat. Dar el n-a apreciat statornicia nevestei şi s-a năpustit asupra ei cu mustrări: „Trebuia să spui că sunt diavol cu coadă, că am copite. Cum o să mă descurc eu cu gospodăria şi copiii?”

  Să menţionăm că şi Skripnikova a refuzat să se recunoască vinovată şi a rămas în lagăr încă trei ani.

  Aşadar, chiar şi era libertăţii a venit în Arhipelag în mantie de procuror.

  Şi totuşi panica Practicienilor n-a fost fără temei: în anii 1955-1956, pe cerul Arhipelagului, s-a izvodit o nemaivăzută conjuucţiune a astrelor. Aceştia au fost anii lui fatali şi ar fi putut să fie anii lui cei din urmă!

  Ah, dacă oamenii investiţi cu puterea supremă şi purtând povara informaţiilor complete despre ţara lor ar mai fi putut în aceşti ani să privească în jurul lor, şi să se înspăimânte, şi să-i podidească plânsul? Căci sacul însângerat din spate musteşte, sângele ce curge le înroşeşte spatele întreg! Politicii au fost sloboziţi, dar milioanele de drept comun cine le-a trimis în acel infern? Relaţiile de producţie? Mediul? Poate noi toţi?… Ori dumneavoastră?

  Aşa că ar fi trebuit să aruncaţi la toţi dracii programul cosmic! Să nu vă mai preocupe flota maritimă a lui Sukarnoşi garda lui Kwame Nkrumah^! Şi măcar să vă aşezaţi şi să vă scărpinaţi în ceafă: ce-i de făcut? Din ce cauză legile noastre cele mai bune din lume, sunt respinse de milioanele cetăţenilor noştri? Ce-i determină să se vâre în acest jug primejdios, şi cu atât mai mulţi, cu cât jugul este mai insuportabil. Ce trebuie făcut ca acest val să sece? Poate că legile noastre nu sunt cele care trebuie să fie? (Aici ar trebui să vă gândiţi şi la şcoala noastră hăituită, şi la satul lăsat în paragină şi la multitudinea acelor lucruri care se numesc simplu nedreptate fără nici un fel de categorie de clasă.) Dar pe cei care au păţit-o, cum să-i readucem la viaţă? Fără gesturi largi şi ieftine, precum amnistia „Voroşilov”, ci examinându-le cu mult suflet, analizându-le şi cazul, şi personalitatea.

  Ce părere aveţi, trebuie sau nu să se termine cu Arhipelagul? Sau este făcut pentru vecie? Patruzeci de ani a putrezit în trapul nostru, nu ajunge?

  Se pare că nu! Nu este de ajuns! Le este lene să-şi încordeze circumvo-lutiunile cerebrale, iar în sufletul lor – nimic nu are ecou. Arhipelagul n-are decât să mai rămână încă patruzeci de ani, iar noi ne vom ocupa de barajul de la Assuan şi de reunificarea arabilor!

  Istoricii care vor studia domnia de zece ani a lui Nikita Hruşciov, când parcă, brusc, au încetat să mai acţioneze unele legi fizice cu care noi eram obişnuiţi; câiid obiectele – ciudat! – Au început să se mişte împotriva câmpului magnetic şi împotriva forţelor gravitaţiei, nu vor putea să nu se mire cât de multe posibilităţi s-au concentrat pentru scurtă vreme în aceste mâini şi cum aceste posibilităţi au fost folosite parcă în joaca, în glumă, după care au fost abandonate cu nepăsare. După Stalin, cel dintâi din istoria noastră, care a fost învrednicit cu putere, mai diminuată, dar încă uriaşă, el s-a folosit de ea precum ursul Mişka din fabula lui Krîlov, care rostogolea un butuc în poiană fără nici un rost şi fără nici un folos. A avut posibilitatea să traseze