de trei ori, de chici ori mai ferm şi mai departe eliberarea ţării, dar el a abandonat asta ca pe o distracţie, neînţelegând care era misiunea lui, a abandonat-o pentru cosmos, pentru cucuruz, pentru rachetele din Cuba, pentru ultimatumurile din Berlin, pentru persecutarea Bisericii, pentru divizarea comitetelor regionale de partid*, pentru lupta cu pictorii abstracţionişti.

  N-a dus niciodată nimic până la capăt, şi mai puţin decât orice cauza libertăţii. Trebuia asmuţit împotriva intelectualităţii? Nimic mai simplu. Trebuia ca tot cu mâiiiile lui, care au dărâmat lagărele staliniste, să fie consolidate aceste lagăre în prezent? – Acest lucra a fost uşor de obţinut. Şi când?

  În anul 1956 – anul congresului al XX-lea – au fost emise primele dispoziţii restrictive privind regimul lagărelor! Ele au fost continuate în anul 1957, anul când Hruşciov ajunge să dispună de puteri nelimitate.

  Dar brealsa Practicienilor tot nu era satisfăcută. Şi simţind că biruinţa este aproape, a trecut la contraatac: aşa nu se poate trăi. Sistemul lagărelor, reazemul puterii sovietice, este pe cale de dispariţie!

  Acţiunea principală de înrâurire se desfăşura în taină, acolo – undeva, la o masă de banchet, în salonul aeronavei şi în timpul plimbării cu barca de la vilă, dar aceste acţiuni mai răbufneau uneori şi în afară. Aşa a fost cuvântarea „deputatului” B. I. Samsonov la sesiunea Sovietului Suprem (decembrie 1958): deţinuţii trăiesc prea bine, ei sunt mulţumiţi (!) de hrană (însă ar trebui să fie permanent nemulţumiţi…), în lagăre, cu ei se comportă prea bine. (Şi în „parlament”, care nu şi-a recunoscut vechea vină, nimeni, fireşte, nu l-a contrazis pe Samsonov.) Aşa a fost şi articolul nimicitor din ziar despre „omul de după gratii” (1960).

  Şi cedând acestor presiuni; fără să analizeze lucrurile în profunzimea lor; fără să se gândească şi să-şi dea seama că nu a crescut criminalitatea în aceşti cinci ani (iar dacă a crescut, cauzele trebuie căutate în sistemul de stat); fără să coreleze aceste măsuri noi cu „credinţa proprie în ofensiva triumfală a comunismului; fără să studieze treburile în toate amănuntele lor, fără să vadă cu ochii lui. – Acest ţar care şi-a petrecut” toată viaţa pe drumuri” a semnat cu uşurinţă ordinul de livrare a cuielor cu care au reconstruit eşafodul în forma şi trăinicia de odinioară.

  Şi toate acestea se petreceau chiar în acelaşi an 1961, când Nikita a mai făcut o ultimă încercare de a lansa spre cer carul libertăţii. Tocmai în anul 1961 – anul celui de al XXII-lea congres – a fost emis decretul privind pedeapsa cu moartea în lagăre „pentru acte de terorisim împotriva deţinuţilor care s-au îndreptat (adică împotriva turnătorilor) şi împotriva efectivului de supraveghere” (n-a fost niciodată atacat!), şi o plenară a Tribunalului Suprem (iunie 1961) a ratificat patru regimuri de lagăr, care acum nu mai erau staliniste, ci hruşcioviste.

  Urcând la tribuna congresului pentru a lansa un nou atac împotriva tiraniei sistemului de detenţie stalinist, Nikita numai ce dăduse dezlegare sistemului său să strângă la fel de bine şurubul. Şi el credea sincer că totul este oportun şi coordonabil…!

  Lagărele din prezent sunt acele lagăre pe care partidul le-a aprobat înainte de congresul al XXII-lea. Şi de atunci, aşa au rămas până astăzi!

  Ele nu se deosebesc prin regim de lagărele staliniste, ci numai prin componenţa deţinuţilor: nu mai există multimiloanele de Cincizeci şi Opţi. Dar şi acum sunt închişi milioane, şi de asemenea mulţi sunt victime ale injustiţiei: au fost aruncaţi aici numai ca sistemul să existe şi să-şi câştige existenţa.

  Cârmuitorii se schimbă, Arhipelagul rămâne.

  Rămâne pentru că acest regim de stat nu s-ar fi putut menţine fără el. Desfiinţând Arhipelagul, el însuşi ar fi încetat să mai existe.

  *

  Nu există istorii fără sfârşit. Orice istorisire trebuie undeva întreruptă. Cu posibilităţile noastre modeste şi insuficiente am urmărit istoria Arhipelagului de la salvele purpurii ale genezei lui până la negura trandafirie a reabilitării. Cu această agreabilă perioadă de blândeţe şi degradare în ajunul înăspririi hruşcioviste a lagărelor şi în ajunul noului cod penal, considerăm istoria noastră isprăvită. Se vor găsi alţi istorici, care, din nefericire pentru ei, cunosc mai bine decât noi lagărele hruşcioviste şi posthruşcioviste.

  Dar s-au şi găsit: sunt Sviatoslav Karavanski şi Anatoli Marcenko*. Şi vor mai apărea nenumăraţi, căci în curând în Rusia se va instaura epoca glastnost, când totul va fi adus la cunoştinţa publică!

  De pildă, la lectura cărţii lui Marcenko, chiar şi inima împietrită a unui vechi deţinut de lagăr se strânge de durere şi de groază. Şi prin descrierea recluziunii contemporane ea ne prezintă o puşcărie de un Tip şi mai Nou decât cea despre care vorbesc martorii noştri. Aflăm astfel că acel Corn, cel de al doilea eoni al recluziunii (Partea Iuţii, Cap. 12), a ţâşnit şi mai ascuţit şi s-a înfipt şi mai adânc în gâtul deţinutului. Prin compararea celor două clădiri ale centralei din Vladimir: cea ţaristă şi cea sovietică, Marcenko ne explică în mod concret de ce nu rezistă analiza cu perioada ţaristă a istoriei Rusiei: clădirea ţaristă este uscată şi caldă, cea sovietică – umedă şi rece (în celulă

 

  Îngheaţă urechile! Şi niciodată nu se dau jos pufoaicele), ferestrele ţariste sunt astupate cu patru rânduri de cărămizi sovietice – dar să nu uitaţi botniţele!

  Însă Marcenko nu prezintă decât Dubrovlagul, unde astăzi sunt strânşi politicii din toată ţara. La mine s-a adunat material despre lagărele de drept comun din diferite locuri, şi eu am rămas dator faţă de autorii scrisorilor, uu trebuie să tac.

  Aşadar, mă voi strădui să expun esenţialul din ceea ce ştiu despre situaţia din lagărele zilelor noastre.

  Dar care „lagăre”? Lagăre nu mai există, aceasta este marea noutate a perioadei hruşcioviste! Printr-o simplă rebotezare, în loc de lagăre acum avem… Colonii (metropolă – colonii, indigenii trăiesc în colonii, aşa şi trebuie să fie, nu?). Şi, prin urmare, nu mai avem GULag, ci GUITK (cititorul cu ţinere de minte n-a uitat că aşa s-a mai numit cândva,