— Ce fel de senator? Cine vorbeşte despre senator?

  — Vedeţi, nici eu nu înţeleg ce se petrece. Dumneavoastră, Iulia Mihailovna, nu ştiţi nimic despre un senator?

  — Senator?

  — Ca să vedeţi, ei sunt convinşi că a fost numit aici un senator, iar dumneavoastră sunteţi transferaţi la Petersburg. Am auzit de la mulţi.

  — Am auzit şi eu, confirmai la rândul meu.

  — Şi cine o spune? se roşi la faţă Iulia Mihailovna.

  — Adică cine a spus-o primul? De unde să ştiu? Dar circulă zvonul. Mulţimea vorbeşte. Ieri mai ales s-a vorbit mult. Şi toţi par s-o spună cu foarte multă seriozitate, deşi nu se poate înţelege nimic din spusele lor. Desigur, oamenii mai deştepţi şi mai pricepuţi la astfel de lucruri se abţin, dar şi dintr-ăştia unii au ciulit urechile.

  — Ce mârşăvie! Şi… ce prostie!

  — Uite, tocmai de aceea este cazul să vă prezentaţi la bal, ca să le demonstraţi acest lucru acestor gogomani.

  — Mărturisesc, încep să-mi dau seama şi eu că nu sunt chiar obligată, dar… dacă mă aşteaptă o altă ruşine? Ce va fi dacă nu mai vine nimeni? Pentru că sunt convinsă că nu va veni nimeni, nimeni, nimeni!

  — Ce judecată pripită! Cum să nu vină? Dar toaletele pregătite, dar costumele domnişoarelor? În cazul acesta daţi-mi voie să-mi schimb părerea despre dumneavoastră ca femeie. Grozav mai cunoaşteţi oamenii!

  — Soţia mareşalului nobilimii nu va veni, nu va veni!

  — Dar, la urma urmelor, ce anume s-a întâmplat?! De ce să nu vină? strigă el cuprins de o nerăbdare mânioasă.

  — Ne-am acoperit de ruşine, ne-am compromis, iată ce s-a întâmplat. Nu ştiu ce a fost, dar ceea ce mi-a fost dat să văd şi să aud e de aşa natură încât mă împiedică absolut să apar acolo.

  — Dar de ce? În definitiv, care este vina dumneavoastră? De ce vreţi neapărat să preluaţi toată răspunderea asupra dumneavoastră? Dar publicul însuşi nu poartă nici o vină, bătrâneii dumneavoastră, venerabilii dumneavoastră capi de familie? Ei trebuiau să-i reţină pe derbedei şi pe nemernici pentru că totul a fost provocat numai de derbedei şi de nemernici, iar în mod serios n-a fost nimic. În nici o societate şi nicăieri poliţia singură nu se poate descurca în asemenea cazuri. La noi fiecare pretinde, intrând într-un loc public, să i se dea câte un vardist ca să-l apere. Nici atâta nu pot înţelege: că societatea prin ea însăşi trebuie să se apere. Ce fac în asemenea cazuri la noi capii de familii, demnitarii, soţiile, fiicele? Tac şi se bosumflă. N-au nici măcar atâta spirit de iniţiativă obştească să pună la locul lor nişte golani.

  — O, da, este foarte adevărat! Tac, se bosumflă şi… se uită în jurul lor.

  — Păi, dacă este adevărat, ar trebui s-o spuneţi în auzul tuturor, cu demnitate şi severitate. Tocmai ca să arătaţi că n-aţi fost înfrântă. Şi tocmai acestor bătrânei şi mame. O, dumneavoastră veţi şti s-o faceţi, aveţi un dar adevărat, când vă este capul limpede. Îi grupaţi în jurul dumneavoastră şi le-o spuneţi verde în obraz. După aceea, o corespondenţă la Golos sau la Birjevâie. Lăsaţi că mă ocup eu personal de această chestiune, aranjez eu totul. Bineînţeles cât mai multă atenţie la bufet, să fie supravegheat; rugaţi-l pe prinţ, rugaţi-l pe dumnealui… Doar nu puteţi să ne lăsaţi, monsieur, când totul trebuie luat de la început. Şi, în sfârşit, dumneavoastră veţi apărea la braţ cu Andrei Antonovici. Cum se simte Andrei Antonovici?

  — O, cât de nedrept aţi fost, cât de greşit şi jignitor l-aţi judecat voi pe acest înger de om! strigă deodată Iulia Mihailovna, cuprinsă de un elan neaşteptat şi aproape cu lacrimi în glas, ducându-şi batista la ochi.

  Piotr Stepanovici, în primul moment, se zăpăci de tot.

  — Cum se poate, eu… păi eu… întotdeauna…

  — Niciodată, niciodată! Dumneata niciodată nu-i dădeai dreptate!

  — E greu de pătruns în sufletul unei femei! mormăi Piotr Stepanovici cu un zâmbet silit.

  — Este omul cel mai drept, cel mai delicat, are un suflet de înger! Este omul cel mai bun!

  — Bine, dar în ce priveşte bunătatea… întotdeauna i-am recunoscut bunătatea…

  — Niciodată! Dar să lăsăm asta. Nu prea mă pricep să-l apăr. Adineauri iezuita aceea, soţia mareşalului, nu pierdu prilejul să strecoare câteva aluzii sarcastice despre cele întâmplate ieri.

  — O, nu-i arde ei acum de aluzii în privinţa celor întâmplate ieri, abia face faţă grijilor de astăzi. Şi de ce vă preocupă atâta că nu va veni la bal? Bineînţeles că nu va veni, dacă a nimerit în asemenea scandal. Poate că n-are nici o vină şi totuşi şi reputaţia ei e în joc; nu se poate ca mânuţele ei să nu fie murdărite!

  — Ce vrei să spui, nu înţeleg: cum adică mânuţele murdărite? îl privi nedumerită Iulia Mihailovna.

  — Bineînţeles nu pot afirma categoric, dar prin oraş circulă deja zvonuri că ea a fost aceea care le-a mijlocit.

  — Poftim? Ce le-a mijlocit?

  — Cum, nu ştiţi nimic! strigă el cu mirare perfect simulată. Întâlnirea între Stavroghin şi Lizaveta Nikolaevna.

  — Cum? Ce vrei să spui? strigarăm noi toţi.

  — Chiar nu ştiţi nimic? Ptiu! E o întreagă tragicomedie! Lizaveta Nikolaevna s-a mutat direct din cupeul mareşălesei în cupeul lui Stavroghin şi a şters-o cu „acesta din urmă” la Skvoreşniki, ziua în amiaza mare. Acum o oră, nici chiar o oră n-a trecut.

  Am rămas încremeniţi. Bineînţeles, îl asaltarăm imediat cu întrebări, dar spre mirarea noastră nici el, cu toate că fusese din „întâmplare” martor ocular, nu mai ştiu să povestească nimic ca lumea. Cică totul s-ar fi petrecut astfel: când soţia mareşalului nobilimii i-a adus pe Liza şi pe Mavriki Nikolaevici de la „matineul literar”