acasă la mama Lizei (mereu suferindă de picioare), în apropiere de casă, la vreo douăzeci şi cinci de paşi distanţă, staţiona un cupeu. Liza a sărit din cupeul mareşălesei spre scara de intrare, dar imediat a schimbat direcţia şi a alergat spre acel cupeu; portiera se deschise şi apoi se închise cu zgomot; Liza îi strigase lui Mavriki Nikolaevici: „Cruţaţi-mă!”, şi cupeul pornise imediat în goana mare spre Skvoreşniki. La întrebările noastre febrile: „A fost vreo înţelegere prealabilă? Cine se afla în acel cupeu?”, Piotr Stepanovici declară că nu ştie nimic; că au fost, desigur, înţeleşi în prealabil, dar că pe Stavroghin n-avusese timp să-l vadă dacă era sau nu în cupeu; posibil să fi fost numai bătrânul Aleksei Egorâci. La întrebarea: „Dar cum s-a întâmplat să fii de faţă? Şi de unde ştii că au plecat la Skvoreşniki?”, el lămuri că faptul se petrecuse tocmai în momentul când el trecea pe acolo şi că, văzând-o pe Liza, se apropiase în fugă de cupeu (şi totuşi nu văzuse cine se afla în cupeu, deşi curiozitatea lui era arhicunoscută!), că Mavriki Nikolaevici nu numai că nu pornise să-i urmărească, dar nici nu încercase s-o oprească pe Liza, ba chiar o reţinuse cu mâna lui pe mareşăleasă, care se agita ţipând în gura mare: „Fuge la Stavroghin, fuge la Stavroghin!”. Aici îmi ieşii din fire şi-i strigai cu furie lui Piotr Stepanovici:

  — Tu, nemernicule, tu ai aranjat toate astea! De aceea ai lipsit toată dimineaţa. Tu l-ai ajutat pe Stavroghin, tu ai sosit în cupeu şi tot tu ai urcat-o… Tu, tu, tu! Iulia Mihailovna, omul acesta este duşmanul dumneavoastră, vă duce la pierzanie! Feriţi-vă!

  Şi părăsii în fugă salonul, ieşind în stradă.

  Nici până astăzi nu-mi dau seama şi mă gândesc plin de mirare cum de i-am strigat lui toate acestea. Dar ghicisem perfect: totul se petrecuse aproape exact aşa cum îi spusesem şi după cum se adeveri ulterior. Mai ales prea bătător la ochi fusese acel procedeu fals prin care ne comunicase el ştirea. Nu ne relatase cazul imediat ce intrase în casă, cum era şi normal, drept cea mai uluitoare şi proaspătă ştire, ci se prefăcu a crede că noi îl ştim deja, ceea ce ar fi fost imposibil într-un termen atât de scurt. Şi dacă am fi aflat, tot ar fi fost exclus să nu se pomenească nimic despre asta până ce n-a deschis el vorba. Era o minciună şi faptul că prin oraş circulau deja „zvonuri” în privinţa mareşălesei, tot din cauză că intervalul era prea scurt pentru aşa ceva. Iar în timp ce ne povestea, el lăsă să i se vadă de vreo două ori un zâmbet perfid şi fluşturatic, taxându-ne probabil drept nişte proşti care s-au lăsat atât de uşor duşi de nas. Dar nu mai aveam vreme de pierdut cu acest individ; faptul în sine îmi părea verosimil şi plecai de la Iulia Mihailovna aproape înnebunit. Catastrofa mă lovise drept în inimă. Sufeream dureros până la lacrimi; poate chiar şi plângeam. M-am dus la Stepan Trofimovici, dar în încăpăţânarea lui omul acesta revoltător iar nu-mi deschise. Nastasia mă asigură într-o şoaptă plină de veneraţie că s-a culcat să se odihnească, dar eu n-o crezui.

  Acasă la Liza reuşii să mai descos servitorii; aceştia îmi confirmară fuga, dar altceva nu ştiau nimic. Casa era cuprinsă de nelinişte; bătrâna Drozdova căzuse într-o serie de leşinuri; Mavriki Nikolaevici veghea lângă dânsa. Mi se păru imposibil să-l chem pe Mavriki Nikolaevici. Cu privire la Piotr Stepanovici, mi s-a răspuns că el în timpul din urmă venea des pe acolo, ba uneori şi de câte două ori pe zi. Servitorii erau trişti şi vorbeau despre Liza cu un respect deosebit; ţineau mult la dânsa. Că Liza apucase pe drumul pierzaniei, al pierzaniei definitive, n-aveam nici o îndoială, dar latura psihologică a cazului îmi era absolut de neînţeles, mai ales după scena de ieri dintre ea şi Stavroghin. Mi se păru odios să alerg prin oraş pentru a culege informaţii prin casele atât de pornite împotriva Lizei, unde probabil vestea se răspândise; de altfel, consideram că şi pentru Liza ar fi fost umilitor. Ciudat însă că m-am dus la Daria Pavlovna, unde de fapt nici nu am fost primit (în casa Stavroghinilor începând din ajun nu era primit nimeni); nici nu ştiu ce aş fi putut să-i spun şi cu ce scop m-am dus la ea! De acolo o luai spre casa Filippov, la fratele ei. Şatov mă ascultă posomorât, în tăcere. Notez că îl găsii într-o stare neobişnuit de sumbră; părea foarte îngândurat şi mă ascultă în silă. Nu-mi spuse aproape nimic şi începu să se plimbe de colo până colo prin cameră, cu cizmele lui, şi mai greoi decât de obicei. Iar la plecare îmi strigă în urmă să trec pe la Liputin: „Acolo vei afla totul”. Dar nu m-am dus la Liputin, ci m-am întors aproape la jumătatea drumului iar la Şatov şi, întredeschizând uşa, fără să intru, i-am pus o întrebare fără nici o explicaţie: „O să te duci cumva astăzi la Maria Timofeevna?”. La care Şatov mă înjură şi trebui să plec de la uşă. Notez ca să nu uit că în seara aceea el s-a dus anume la Maria Timofeevna, pe care n-o văzuse de mult, tocmai în marginea oraşului. O găsi într-o stare a sănătăţii şi într-o dispoziţie relativ bune, iar pe Lebeadkin beat mort, dormind pe divanul din prima cameră. Lucrul acesta s-a întâmplat exact la ora nouă. Aşa mi-a relatat el a doua zi când m-am întâlnit cu el întâmplător pe stradă. Abia la ora zece mă hotărâi să mă duc la bal, dar nu în calitate de „tânăr responsabil pentru ordine” (de altfel şi funda o lăsasem la Iulia Mihailovna), ci dintr-o dorinţă invincibilă să aflu ce mai e (fără să mai întreb): cam ce se spune la noi în oraş despre toate aceste evenimente în general? Pe de altă parte, aş fi vrut s-o văd cum apare acolo şi pe Iulia Mihailovna, măcar de