III.

  Toată noaptea aceasta cu evenimentele ei atât de absurde şi cu „deznodământul” groaznic dinspre dimineaţă îmi apare acum ca un coşmar oribil şi reprezintă – cel puţin pentru mine – partea cea mai apăsătoare a cronicii mele. Deşi întârziat, apucai totuşi să intru către sfârşitul balului, atât de repede fusese dat ca el să se încheie. Trecuse de ora zece când ajunsei în casa mareşălesei, unde acelaşi salon alb, în care avusese loc matineul literar, fusese aranjat ca să servească acum drept sală de dans şi unde se presupunea că va fi prezent întregul oraş. Oricât de sceptic eram eu încă în dimineaţa aceea în privinţa reuşitei acestui bal, totuşi nu presimţeam întregul adevăr: înalta societate strălucea prin absenţa ei; până şi funcţionarii cu grade ceva mai importante ignorară evenimentul, iar faptul acesta era îndeajuns de semnificativ. Cât priveşte doamnele şi domnişoarele, socotelile de adineauri ale lui Piotr Stepanovici (acum evident perfide) se dovediră extrem de greşite: veniseră foarte puţine: cam o doamnă la patru bărbaţi, şi ce doamne! „Nişte” soţii de subofiţeri, tot felul de slujbaşi mărunţi de la poştă şi alte instituţii, trei doftorese cu fiicele, două-trei moşierese scăpătate, şapte fiice şi o nepoată ale aceluiaşi secretar despre care am mai pomenit mai sus, soţii de negustori, deci foarte departe de ceea ce se aştepta să vadă Iulia Mihailovna! Până şi negustorii nu veniră nici pe jumătate la număr. Cât despre bărbaţi, cu toată absenţa în masă a nobilimii, numărul lor era totuşi destul de mare, dar produceau o impresie îndoielnică, ba chiar destul de suspectă. Bineînţeles, erau aici şi câţiva ofiţeri foarte ponderaţi şi respectuoşi, cu soţiile lor, câţiva capi de familie docili, ca, de exemplu, acelaşi secretar, tată a şapte fete. Întreagă această lume măruntă şi supusă se prezentă, ca să zicem aşa, „din obligaţie”, cum s-a exprimat, de altfel, unul dintre aceşti domni. Pe de altă parte, numărul de persoane cu o comportare extrem de degajată şi mulţimea de indivizi pe care eu şi Piotr Stepanovici îi bănuisem mai adineauri ca fiind lăsaţi să intre fără bilete părea să crească mai mult chiar decât în cursul dimineţii. Toţi aceştia se aciuaseră deocamdată la bufet şi intrând în salon se îndreptau direct acolo, ca într-un loc convenit dinainte. Cel puţin asta a fost impresia mea. Bufetul se afla în fund, la capătul anfiladei de încăperi, într-o sală încăpătoare, unde se instalase Pohorâci cu toate produsele ispititoare ale bucătăriei sale de la club şi cu o întreagă expoziţie de gustări şi băuturi. Observai aici câţiva indivizi în haine aproape zdrenţuite, dubioşi în aceste veşminte absolut nepotrivite pentru bal, treziţi din beţie cu multă trudă şi pentru puţin timp şi culeşi cine ştie de unde, străini de oraş. Ştiam că, potrivit ideii Iuliei Mihailovna, se intenţiona organizarea unui bal în spiritul cel mai democratic, „fără a se refuza accesul chiar şi târgoveţilor, dacă se întâmpla ca vreunul dintre ei să-şi achite biletul”. Aceste cuvinte putea să le pronunţe cu toată îndrăzneala în sânul comitetului, fiind deplin convinsă că niciunul dintre târgoveţii oraşului nostru, în masa lor absolută nişte nevoiaşi, nu se va gândi măcar să cumpere un bilet. Şi totuşi pentru mine era un mare semn de întrebare dacă aceşti surtucari posomorâţi şi aproape zdrenţuiţi puteau fi lăsaţi să intre, cu tot democratismul comitetului.

  Cine i-a lăsat totuşi să intre şi cu ce scop? Liputin şi Leamşin fuseseră scoşi din rândul purtătorilor de funde (deşi erau de faţă la bal, ca participanţi la „cadrilul literaturii”); dar locul lui Liputin, spre surprinderea mea, îl luase cunoştinţa noastră de dimineaţă, seminaristul care a contribuit cel mai mult la compromiterea „matineului” prin disputa lui cu Stepan Trofimovici, iar locul lui Leamşin îl luase însuşi Piotr Stepanovici; la ce te mai puteai aştepta în cazul acesta? Căutai să fiu atent la ceea ce se vorbeşte. Unele păreri surprindeau prin absurditatea lor. Se afirma, de pildă, într-un cerc, că toată istoria cu Stavroghin şi Liza fusese aranjată de Iulia Mihailovna şi că pentru acest lucru luase chiar şi bani de la Stavroghin; se preciza şi suma. Unii susţineau că şi festivitatea fusese organizată anume cu acest scop; de aceea nici nu venise aproape jumătate din oraş aflând cum stă treaba, iar Lembke personal fusese atât de şocat, încât „i s-a tulburat creierul” şi acum ea îl „poartă” aşa nebun cum este. Peste tot se auzeau hohotele de râs ale unor glasuri răguşite, sălbatice, denotând o anumită stare de spirit. Toată lumea critica groaznic balul, iar pe Iulia Mihailovna o înjurau fără nici o jenă. În general, multă pălăvrăgeală incoerentă, explozivă şi dură a unor oameni ameţiţi de băutură şi turbulenţi, încât era foarte greu să-şi formeze cineva o impresie precisă. Tot aici, la bufet, se aciuaseră şi persoane pur şi simplu dispuse să petreacă, ba erau şi câteva doamne din categoria acelora pe care nu le mai poţi speria sau mira cu nimic, foarte amabile şi vesele, în bună parte tot neveste de ofiţeri cu bărbaţii lor. Acestea se aşezaseră în jurul unor măsuţe separate în grupuri de cunoştinţe şi beau cu multă voie bună ceai. Bufetul se transformase într-o oază aproape pentru jumătate din publicul venit la bal. Şi totuşi, peste un timp oarecare, întreagă această masă urma să năvălească în sală; mă cuprindea groaza când mă gândeam la acest lucru.

  Între timp, în salonul alb, cu participarea prinţului, se înjghebaseră trei cadrilaşe anemice. Domnişoarele dansau, iar părinţii se bucurau privindu-le. Dar şi aici, multe dintre aceste persoane respectabile începuseră să chibzuiască cum să plece mai din timp, după ce îşi vor distra puţintel odraslele, fără să mai rămână până când „se va începe”. Toată lumea era pe deplin convinsă că negreşit trebuia „să înceapă” ceva. Mi-este foarte greu să descriu dispoziţia Iuliei Mihailovna însăşi. Nu intrai în vorbă cu ea, deşi mă apropiai destul de mult de locul unde stătea. La plecăciunea mea în momentul intrării, ea nu răspunse, neobservându-mă (cu adevărat