nu mă observase). Chipul ei arăta o dispoziţie bolnăvicioasă, privirea îi era dispreţuitoare şi trufaşă, dar neliniştită. Se forţa vizibil într-un fel chinuitor să facă faţă momentului. De ce şi pentru cine? Ar fi trebuit să plece imediat şi, mai ales, să-şi ducă de acolo soţul, dar ea se încăpăţâna să rămână! Chiar după faţa ei se putea observa că ochii „i se deschiseseră de tot” şi că n-avea rost să mai aştepte. Nici nu-l chema lângă dânsa pe Piotr Stepanovici (de altfel, şi acesta se pare că o evita; l-am văzut la bufet, era foarte vesel). Iulia Mihailovna continua totuşi să rămână la bal şi nu-l lăsa pe Andrei Antonovici să se depărteze de ea nici pentru o secundă. O, desigur, până în ultima clipă şi cu cea mai sinceră indignare ea ar fi respins orice aluzie la starea sănătăţii lui, chiar şi cu privire la momentele din dimineaţa aceea. Acum însă urma să se dumerească şi în această privinţă. Cât despre mine, avui impresia, îndată ce îl zării, că Andrei Antonovici arăta mult mai prost decât dimineaţă. Părea că se află într-o stare de absenţă totală şi că nu-şi dă seama unde se găseşte. Brusc arunca uneori în jurul său câte o privire neaşteptat de severă, cum îl surprinsei de două ori uitându-se la mine, de pildă. La un moment dat încercă să spună ceva, cu glas tare, şi nu-şi mai termină vorba, speriindu-l aproape pe un umil funcţionar bătrân, care se pomenise lângă el. Dar până şi partea aceasta ordonată şi modestă a publicului prezent în sala albă se ferea cu teamă de Iulia Mihailovna, aruncând în acelaşi timp priviri ciudate asupra soţului ei, priviri care nu se armonizau prin insistenţa lor nedisimulată cu aerul timid al acestor oameni.

  — Ei bine, tocmai această trăsătură m-a surprins atunci şi abia în clipa aceea am început să mă dumeresc în privinţa lui Andrei Antonovici, mi-a mărturisit mai târziu Iulia Mihailovna.

  Da, o dată mai mult ea comisese o greşeală. Probabil că, după plecarea mea precipitată şi imediat după ce hotărâseră împreună cu Piotr Stepanovici ca balul să aibă loc şi ca ei să participe, probabil că ea se mai dusese în cabinetul lui Andrei Antonovici, „suprazguduit” de „matineu” şi, recurgând iarăşi la mijloacele ei de seducţie, îl târâse cu dânsa. Dar cât de mult se chinuia acum! Şi totuşi nu pleca! O rodea mândria sau pur şi simplu îşi pierduse de tot cumpătul, nu ştiu. Cu destulă umilinţă şi surâzând amabil, cu toată trufia ei, încercă să vorbească cu unele doamne, dar acestea se zăpăceau imediat nefiind în stare să spună decât câte un „da” sau „nu”, căutând s-o evite.

  Dintre personalităţile cu adevărat reprezentative ale elitei oraşului nostru nu fusese de faţă aici la bal decât una singură, acel impozant general în retragere, pe care am mai avut prilejul să-l descriu şi care la recepţia soţiei mareşalului nobilimii, după duelul lui Stavroghin cu Gaganov, „deschisese uşile nerăbdării obşteşti”. Se plimba grav prin saloane observând şi ascultând ce se vorbeşte, cu aerul omului care a venit mai mult pentru a veghea asupra ţinutei moravurilor, decât pentru propria lui plăcere. Sfârşi apoi prin a se aşeza definitiv lângă Iulia Mihailovna şi nu se mai depărtă de dânsa nici un pas, căutând probabil s-o încurajeze şi s-o liniştească. Incontestabil, era un om de o extremă bunătate, foarte prezentabil şi într-atât de bătrân, încât din partea lui părea suportabilă până şi compătimirea. Îi venea greu totuşi să recunoască, în sinea ei chiar, că acest bătrân palavragiu îndrăzneşte s-o compătimească şi aproape s-o protejeze, conştient că îi face o adevărată onoare prin însăşi prezenţa lui. Iar generalul nu se lăsa şi vorbea fără încetare.

  — Un oraş, se zice, nu poate exista fără cei şapte oameni drepţi ai lui. Şapte mi se pare, nu mai ţin minte numărul cuvenit. Nu ştiu câţi dintre aceşti şapte… drepţi incontestabili din urbea noastră… au avut onoarea de a veni la balul dumneavoastră, dar cu toată prezenţa lor, eu încep să mă simt nu tocmai în plină siguranţă. Vous me pardonnerez, charmante dame, n’est-ce pas? Vorbesc a-le-go-ric, dar m-am dus la bufet şi sunt fericit că m-am întors teafăr… Nepreţuitul nostru Prohorâci nu e la locul său acolo şi am impresia că spre ziuă chioşcul lui va fi făcut ţăndări. Glumesc, de altfel. Aştept numai să văd cum se prezintă acest „cadril al li-te-ra-tu-rii” şi apoi – drept acasă la culcare. Vă rog să-l iertaţi pe bătrânul bolnav de podagră care sunt, dar obişnuiesc să mă culc devreme, de altfel v-aş sfătui şi pe dumneavoastră să vă duceţi să faceţi „nani”, cum li se spune aux enfants. Şi când mă gândesc că am venit să admir junele frumuseţii… pe care, desigur, nicăieri n-aş putea să le văd într-o garnitură atât de splendidă ca în locul acesta… Toate sunt peste râu, or eu acolo nu prea mă duc. Nevasta unui ofiţer… de vânători, se pare… e destul de drăguţă, ba chiar foarte drăguţă şi… o ştie şi ea. Am stat de vorbă cu ştrengăriţa; e vioaie şi… bineînţeles, fetiţele sunt şi foarte fragede; şi atât; afară de frăgezime, nimic altceva. De altfel, le-am privit cu plăcere. Nişte bobocei; numai că au buzele prea groase. În general, frumuseţea chipurilor femeilor ruse nu prea excelează printr-o regularitate a trăsăturilor şi… şi seamănă puţin cu o clătită… Vous me pardonnerez, n’est-ce pas… De altfel, au ochi frumoşi… nişte ochişori surâzători. Aceşti bobocei timp de vreo doi ani sunt adorabili, chiar şi trei… pe urmă însă se lăbărţează pentru totdeauna… provocând la soţii lor acel jalnic indiferentism, care contribuie atât de mult la intensificarea problemei feminine… dacă înţeleg just această problemă… Hm! salonul e superb; încăperile sunt aranjate destul de plăcut. Se putea întâmpla să fie un aranjament mai prost. Muzica putea fi şi mult mai proastă… Nu zic că ar fi trebuit să fie. O impresie defavorabilă produce faptul că sunt prea puţine doamne, în general. Despre toalete nici nu mai vorbesc. E destul de rău