că domnul acesta în pantaloni gri îşi permite cu atâta lipsă de jenă să danseze cancanul… I-aş trece acest lucru cu vederea dacă aş şti că o face din exuberanţă şi apoi pentru că este un farmacist din localitate… deşi la ora unsprezece s-ar părea că e prea devreme chiar şi pentru un farmacist… Dincolo la bufet doi inşi s-au luat la bătaie şi n-au fost daţi afară. La ora unsprezece s-ar cuveni ca bătăuşii să fie scoşi afară, oricare ar fi moravurile publicului… nu mai spun de ora trei, aci, să zicem, sunt necesare oarecare concesii în faţa opiniei publice – o, numai dacă acest bal va mai apuca să dăinuie până la ora trei. Totuşi Varvara Petrovna nu s-a ţinut de cuvânt şi n-a trimis flori. Hm, se pare că nu-i arde ei de flori acum, pauvre mčre! Iar biata Liza, aţi auzit? Se spune că e ceva plin de mister şi… iarăşi pe arenă acelaşi Stavroghin… Hm. M-aş duce să mă culc… Mă doboară somnul. Şi când urmează acest „cadril al li-te-ra-tu-rii”?

  În sfârşit, începu şi „cadrilul literaturii”. În oraş, în ultimul timp, când începea discuţia despre balul ce urma să aibă loc, negreşit venea vorba şi despre acest „cadril al literaturii” şi întrucât nimeni nu-şi putea închipui cam ce reprezenta asta, faptul stârnea o curiozitate nemaipomenită. Nimic mai primejdios pentru succesul unui punct dintr-un program şi, într-adevăr, ce decepţie generală urmă!

  Se deschiseseră uşile laterale ale sălii albe, care până atunci fuseseră închise, şi apărură câteva măşti. Publicul nerăbdător făcu cerc în jurul lor. Întreg bufetul, până la ultimul om, năvăli deodată în sală. Măştile se pregătiră de dans. Reuşii să mă strecor în faţă şi mă oprii exact în spatele grupului pe care-l formau Iulia Mihailovna, von Lembke şi generalul. În acelaşi moment, în mers grăbit, săltăreţ, se apropie de Iulia Mihailovna Piotr Stepanovici, care rămăsese nevăzut până atunci.

  — Am stat tot timpul la bufet ca să observ, şopti el cu un aer vinovat de şcolar, de altfel anume disimulat, ca s-o enerveze şi mai mult.

  Iulia Mihailovna se făcu roşie de mânie.

  — Cel puţin acum ar fi bine să nu mă înşeli, neruşinat personaj ce eşti! lăsă ea să-i scape cu glas tare, încât se auzi şi în rândurile publicului.

  Piotr Stepanovici se depărtă extrem de mulţumit de el însuşi. E greu să-şi închipuie cineva o alegorie mai lamentabilă, mai banală, mai plată şi mai fadă decât acest „cadril al literaturii”. Nimic mai nepotrivit nu s-ar fi putut născoci pentru publicul nostru; şi totuşi se spunea că îl concepuse Karmazinov. E drept că îl organizase acelaşi Liputin, sfătuindu-se cu învăţătorul şchiop, pe care-l văzusem la serata lui Virghinski. Dar Karmazinov venise totuşi cu ideea şi se zice că intenţionase chiar el personal să se travestească, luând asupra sa nu ştiu ce rol special. Cadrilul era format din şase perechi de măşti mizere, aproape că nici nu erau măşti, pentru că purtătorii lor apărură în costume obişnuite, cu nimic deosebite de îmbrăcămintea celor din sală. Aşa, de pildă, un domn în vârstă, de statură mijlocie, în frac, într-un cuvânt, aşa cum se îmbracă toţi, dar cu o barbă albă respectabilă (aplicată, şi în asta consta toată deghizarea lui), dansa, ţopăia pe loc cu o expresie gravă, bătând mărunt din picioare şi aproape fără să se urnească. Scotea nişte sunete moderate cu o voce de bas răguşit şi această răguşeală a vocii trebuia să întruchipeze unul dintre ziarele de mare circulaţie. În faţa acestei măşti, din partea opusă, dansau doi giganţi X şi Z şi aceste litere erau cusute pe fracurile lor, ceea ce voia să însemne că aceşti X şi Z rămăseseră o enigmă. „Cinstita gândire rusă” era reprezentată de un domn în vârstă de vreo patruzeci de ani, cu ochelari, în frac, cu mănuşi şi în lanţuri (lanţuri veritabile). „Cinstita gândire rusă” ţinea subsuoară o servietă cu nu ştiu ce „cauză”. Din buzunar i se vedea o scrisoare din străinătate desfăcută, care cuprindea un certificat, pentru toţi cei care s-ar fi îndoit de onestitatea „cinstitei gândiri ruse”. Toate acestea erau explicate de tinerii supraveghetori de ordine, pentru că scrisoarea din buzunar nu era bineînţeles lizibilă. În mâna dreaptă purtătorul „cinstitei gândiri ruse” ţinea o cupă, cu aerul că vrea să pronunţe un toast. De ambele părţi ale acestei măşti şi alături de dânsa înaintau cu paşi mărunţi două nihiliste tunse, iar în faţă dansa un domn tot în vârstă, dintre cei aflaţi în trecere, în frac, cu o bâtă grea în mână şi care întruchipa o publicaţie nepetersburgheză, dar cumplită: „Te pocnesc, praf te fac”. Dar cu toată bâta lui, el nu putea să suporte privirea aţintită asupra lui prin ochelari a „cinstitei gândiri ruse” şi şi-o ferea uitându-se în lături, iar când făcea pas des deux se încovoia, se răsucea, neştiind încotro să dispară, într-atât îl mustra probabil conştiinţa… De altfel, nici nu-mi amintesc chiar toate născocirile lor stupide; toate erau cam în genul acesta, încât foarte curând mi se făcu de-a dreptul ruşine. Şi iată că exact aceeaşi impresie de ruşine se văzu şi pe chipul publicului, chiar şi pe feţele cele mai ursuze, venite de la bufet. Un timp toată lumea privi în tăcere şi cu o nedumerire mânioasă acest spectacol. Omul covârşit de ruşine începe de obicei să se supere şi înclină spre cinism. Încetul cu încetul în public se auzi o rumoare.

  — Ce înseamnă prin urmare chestia asta? murmură dintr-un grup un bufetier.

  — O prostie oarecare.

  — Ceva din literatură. Îşi bat joc de Golos.

  — Şi ce mă interesează asta pe mine?

  Într-un alt grup:

  — Nişte măgari!

  — Nu sunt ei măgari, ci noi suntem măgari.

  — Şi de ce eşti tu măgar?

  — Dar nu sunt deloc măgar.

  — Păi, dacă nu eşti măgar, eu nici atâta.

  Într-un al treilea grup:

  — Să li se tragă o mamă de bătaie, şi ducă-se dracului.