În al patrulea:

  — Cum nu le e ruşine la alde Lembke să se uite?

  — De ce să le fie lor ruşine? Nici ţie nu ţi-e ruşine!

  — Ba, mi-e ruşine şi mie, dar el e guvernator.

  — Iar tu eşti un porc.

  — În viaţa mea n-am văzut un bal atât de anost, zise cu venin o doamnă aflată chiar lângă Iulia Mihailovna, probabil cu intenţia de a fi auzită.

  Doamna aceasta era în vârstă de vreo patruzeci de ani, voinică şi sulemenită, într-o rochie de mătase în culori ţipătoare; o cunoştea aproape tot oraşul, dar nu era primită în nici o casă. Era văduva unui fost consilier, care îi lăsase moştenire o casă de bârne şi o mică pensie, dar o ducea binişor, avea şi un atelaj propriu cu o pereche de cai. Îi făcuse cu două luni în urmă cea dintâi vizită Iuliei Mihailovna, dar nu fusese primită.

  — Era şi de prevăzut, adăugă ea uitându-se obraznic drept în ochii Iuliei Mihailovna.

  — Dacă ai prevăzut, de ce ai mai venit? nu se abţinu Iulia Mihailovna.

  — Din naivitate, i-o reteză imediat vorbăreaţa doamnă, încordându-se toată (era grozav de dornică să provoace o altercaţie); dar generalul se interpuse între ele:

  — Chčre dame, se aplecă el spre Iulia Mihailovna, ar fi mai bine să plecăm. Prezenţa noastră îi cam incomodează, fără noi se vor distra foarte bine. V-aţi făcut datoria, aţi deschis balul, şi acum lăsaţi-i în voia lor… De altfel, şi Andrei Antonovici nu prea se simte în apele lui, se pare… Să nu se întâmple ceva?

  Dar era prea târziu.

  Andrei Antonovici, în tot timpul cadrilului, se uita la cei care dansau cu un fel de nedumerire mânioasă, iar când se auziră aprecieri din rândurile publicului, începu să se uite în jurul său neliniştit. Abia acum zări el câteva personaje dintre amatorii de bufet; în ochii lui apăru o expresie de mirare extraordinară. Deodată sala izbucni în hohote de râs, provocate de o figură de cadril: editorul „cumplitei publicaţii extrapetersburgheze”, care dansa cu bâta în mână, simţind definitiv că nu mai poate suporta privirea ochelarilor „cinstitei gândiri ruse” şi neştiind unde să se ascundă, brusc, la ultima figură a dansului, porni spre aceşti ochelari cu picioarele în sus, ceea ce de fapt urma să însemne denaturarea constantă şi de-a-ndoaselea a oricărui bun-simţ în paginile „publicaţiei cumplite extrapetersburgheze”. Întrucât numai Leamşin se pricepea să meargă în mâini, el era acela care fusese pus să-l întruchipeze pe editorul cu bâta. Iulia Mihailovna nu ştia nimic de acest număr cu picioarele în sus. „Mi-au ascuns acest lucru”, repeta ea mai târziu plină de disperare şi de revoltă. Râsetele publicului salutară, desigur, nu alegoria ca atare, care nu interesa pe nimeni, ci pur şi simplu umblatul cu picioarele în sus în frac cu falduri. Lembke tresări şi se înfurie.

  — Nemernicul! strigă el arătându-l cu degetul pe Leamşin. Puneţi mâna pe nemernic şi întoarceţi-l… întoarceţi-l cu picioarele… cu capul… Capul să fie sus… sus!

  Leamşin sări în picioare. Hohotele de râs se înteţiră.

  — Să fie daţi afară toţi mizerabilii care râd! porunci brusc Lembke.

  Mulţimea se agită şi se produse tumult.

  — Aşa ceva nu se poate, Excelenţa voastră.

  — Nu e permis să insultaţi publicul.

  — E un prost! se auzi de undeva un glas din colţ.

  — Flibustierilor! strigă careva dintr-un alt capăt al sălii.

  Lembke se întoarse repede la acest strigăt şi se făcu galben la faţă. Un zâmbet stupid se schiţă pe buzele lui, ca şi cum ar fi înţeles ceva deodată şi şi-ar fi adus aminte.

  — Domnilor, se adresă Iulia Mihailovna mulţimii care înainta, trăgându-l în acelaşi timp în urma ei pe soţ, domnilor, scuzaţi-l pe Andrei Antonovici, Andrei Antonovici nu se simte bine… Scuzaţi, iertaţi-l, domnilor!

  Am auzit precis cum a spus acest cuvânt: „Iertaţi-l”. Scena se desfăşură cu o repeziciune uluitoare. Dar mi-aduc aminte foarte bine că o parte din public se repezi în acelaşi timp afară din sală, cuprinsă parcă de frică tocmai la auzul acestor cuvinte ale Iuliei Mihailovna. Mi s-a întipărit de asemenea şi un strigăt printre lacrimi, scos de un glas de femeie:

  — Ah, iar ca mai deunăzi!

  Şi deodată în acest început de învălmăşeală căzu ca o bombă, anume „iar ca deunăzi”, un alt strigăt:

  — Foc! Arde Zarecie!

  Nu ţin minte de unde s-a auzit prima oară acest strigăt îngrozitor: din sală sau, pe cât se pare, cineva venise în fugă de afară, dar imediat după aceea se stârni o panică atât de mare, încât îmi este pur şi simplu imposibil s-o descriu. Mai mult de jumătate din publicul venit la bal era din Zarecie, proprietari ai caselor de lemn de acolo sau locatarii acestora. Se repeziră la ferestre, într-o clipă perdelele fură date la o parte, storurile smulse. Zarecie ardea în vâlvătăi. E drept că incendiul era încă la început, dar focul se vedea arzând în trei locuri cu totul diferite, tocmai acest fapt îi speriase cel mai mult.

  — Focul a fost pus de cei de la Şpigulin! zbierau din mulţime.

  Îmi răsunau în memorie câteva exclamaţii foarte caracteristice:

  — Îmi spunea mie inima că vor da foc, o presimţeam în toate zilele acestea!

  — Cei de la Şpigulin, de la Şpigulin, nimeni altcineva!

  — Am fost adunaţi aici anume, ca să fie pus acolo focul!

  Acest ultim şi cel mai surprinzător strigăt îl scosese un glas de femeie, cu totul spontan şi fără un gând anume, o Korobocika, sinistrată. Mulţimea se repezi spre ieşire. Nu voi mai descrie îmbulzeala din vestibul cu prilejul primirii paltoanelor, şalurilor şi scurteicilor de la garderobă, ţipătul femeilor speriate, plânsetele domnişoarelor. Nu cred să fi avut loc cu acest prilej vreo încercare de furt, dar nu era de mirare că într-un asemenea