haos unii să fi plecat şi fără îmbrăcămintea lor călduroasă, fapt care dădu loc la tot felul de poveşti cu înflorituri şi adevărate legende, care circulară ulterior prin oraş. Lembke şi Iulia Mihailovna fură aproape striviţi de mulţime în uşă.

  — Să fie opriţi toţi! Nu lăsaţi pe nimeni să iasă! zbiera Lembke cu mâna întinsă în întâmpinarea celor ce dădeau buzna. Să fie percheziţionaţi sever absolut toţi, imediat!

  Din sală se auziră înjurături tari.

  — Andrei Antonovici! Andrei Antonovici! strigă Iulia Mihailovna exasperată.

  — Ea cea dintâi să fie arestată! strigă el îndreptând degetul ameninţător spre dânsa. Prima să fie percheziţionată! Balul a fost organizat cu scopul să se pună foc…

  Cu un ţipăt ea leşină (o, desigur, de data aceasta leşină cu adevărat). Eu, prinţul şi generalul ne repezirăm în ajutorul ei; mai erau şi alţii care ajutară în această clipă grea, chiar şi câteva doamne. Am scos-o pe nenorocită din acest infern şi am dus-o în cupeu; nu-şi veni în fire decât aproape când să ajungem la ea acasă, şi primul ei strigăt fu: Andrei Antonovici. Odată cu prăbuşirea tuturor iluziilor ei fanteziste nu-i mai rămânea decât el singur, Andrei Antonovici. Fu chemat doctorul. Rămase la dânsa o oră întreagă, de asemenea şi prinţul; generalul, într-un acces de generozitate (cu toate că el însuşi fusese foarte speriat), n-ar fi vrut să se depărteze nici o clipă, rămânând toată noaptea „lângă patul nenorocitei”, dar peste zece minute, când medicul era aşteptat încă, adormi în salon, într-un fotoliu, unde îl şi lăsai pe urmă, aşa adormit.

  Şeful poliţiei, care se grăbea să plece de la bal la locul incendiului, apucase să-l scoată în urma noastră pe Andrei Antonovici voind să-l urce în cupeu lângă Iulia Mihailovna, convingându-l stăruitor pe Excelenţa sa „să se odihnească niţel”. Dar nu înţeleg de ce n-a insistat până la capăt. Bineînţeles, Andrei Antonovici nici nu voi să audă despre odihnă, ţinând cu orice preţ să meargă la locul incendiului; poliţistul însă n-ar fi trebuit să cedeze. Sfârşi prin a-l duce acolo chiar în trăsurica lui. Mai târziu povesti că tot drumul Lembke gesticula şi „striga nişte lucruri care erau imposibil de executat”. Ulterior s-a şi raportat în acest sens, că, adică, Excelenţa sa în acele clipe deja se afla în stare de febră albă din cauza „sperieturii neaşteptate”. N-are nici un rost să vă povestesc cum s-a terminat balul. Câteva zeci de petrecăreţi, printre care şi câteva femei, au rămas în saloane. Nici un poliţist. Muzica a fost sechestrată, iar muzicanţii care au încercat să plece au fost luaţi la bătaie. Spre ziuă tot „chioşcul lui Prohorâci” fu devastat, se bău fără socoteală, se dansă komarinski într-o manieră neruşinată, încăperile fură murdărite de scârnăvii, şi abia când începu să se lumineze de ziuă o parte din banda aceasta, complet beată, apucă să ajungă la locul incendiului pe sfârşite, gata pentru noi dezordini… Ceilalţi rămaseră peste noapte trântiţi prin saloane, care cum nimeriră, pe canapelele de catifea şi pe jos, beţi morţi, adormiţi pe locurile pe unde se puteau vedea acum urmările stării lor… Dimineaţa, fură târâţi de picioare de servitori şi daţi afară în stradă. Aşa se încheie serbarea organizată în beneficiul institutoarelor din gubernia noastră.

  IV.

  Incendiul îngrozi publicul nostru din cartierul Zarecie tocmai prin faptul că incendierea fusese premeditată şi prea evidentă. E de remarcat că la primul strigăt „arde Zarecie” imediat răsună şi strigătul că „cei de la Şpigulin au pus focul”. Acum se ştie precis că într-adevăr trei muncitori de la fabrica Şpigulin luaseră parte la incendiere, dar numai aceştia trei; toţi ceilalţi acuzaţi de la fabrică au fost absolviţi şi de opinia generală, şi de autorităţi. Afară de cei trei nemernici (dintre care unul a fost prins şi a mărturisit, iar ceilalţi doi sunt daţi dispăruţi şi până astăzi), a luat parte la punerea focului incontestabil şi Fedka-Ocnaşul. Iată tot ce se ştie deocamdată cu privire la cauzele incendiului; altfel stau lucrurile cu supoziţiile. Ce anume i-a îndemnat pe aceşti trei mizerabili, au fost puşi sau nu de cineva? Un răspuns la aceste întrebări este foarte greu de dat, chiar şi astăzi.

  Din cauza unui vânt puternic şi prin faptul că a fost pus în trei părţi focul se întinse repede, cuprinzând un sector întreg de construcţii de lemn, într-o mare de flăcări (de altfel, incendiul mare, aşa cum se dezlănţuise, pornise numai din două locuri, pentru că al treilea focar a fost stins aproape în momentul izbucnirii, după cum se va vedea mai jos). Dar în corespondenţele ziarelor din capitală nenorocirea abătută asupra oraşului nostru fu prezentată totuşi în culori exagerat de sumbre; incendiul nu mistuise decât (ba poate şi mai puţin) o pătrime din întreaga suburbie Zarecie, vorbind cu oarecare aproximaţie. Echipa noastră de pompieri, deşi foarte slabă în comparaţie cu întinderea oraşului, acţionă totuşi foarte energic, precis şi cu multă abnegaţie. Şi cu toate acestea n-ar fi reuşit să facă cine ştie ce mare lucru, cu tot concursul solidar şi însufleţit al locuitorilor, dacă spre ziuă vântul nu şi-ar fi schimbat direcţia şi nu s-ar fi potolit aproape de tot. Când ajunsei, cam peste o oră după fuga de la bal, la Zarecie focul încă bântuia cu furie. O stradă întreagă, paralelă cu râul, era cuprinsă de flăcări. Se vedea totul ca ziua. Nu voi descrie în amănunt tabloul incendiului: care locuitor din Rusia nu-l cunoaşte? Pe ulicioarele din preajma străzii cuprinse de flăcări erau o larmă şi o zăpăceală nemaipomenite. Primejdia ca focul să se întindă şi acolo era iminentă şi locuitorii îşi dădeau afară tot avutul, rămânând încă lângă casele lor, iar în aşteptare şedeau pe scrinurile şi saltelele scoase, fiecare sub ferestrele lui. O parte din populaţia bărbătească lucra din greu la dărâmarea nemiloasă a gardurilor, ba şi a unor căsuţe întregi, aflate în apropierea focului sub bătaia vântului. Plângeau numai copiii treziţi din somn şi urlau bocind femeile care apucaseră să-şi scoată boarfele. Cei care n-o făcuseră trebăluiau de zor la evacuarea lor