Vântul purta departe scântei şi tăciuni încinşi pe care oamenii se grăbeau să-i stingă cât se putea mai repede. În imediata apropiere a focului se îmbulzeau privitori adunaţi din toate cartierele oraşului. Unii ajutau la stins, alţii căscau gura privind. Un foc mare în timpul nopţii produce întotdeauna o impresie excitantă şi înviorătoare; aşa se explică şi efectul focurilor de artificii; dar acolo limbile de foc sunt dispuse în jerbe şi dâre luminoase armonios combinate şi, dată fiind lipsa oricărei primejdii, produc o senzaţie captivantă de elan şi vioiciune, ca după o cupă de şampanie băută. Cu totul alta este senzaţia pe care o provoacă vederea unui incendiu adevărat: aici groaza şi un oarecare sentiment de primejdie personală, odată cu o anumită impresie înviorătoare produsă de un foc în noapte, provoacă în spectator (bineînţeles, nu şi în cel sinistrat) o oarecare comoţie cerebrală şi un fel de răscolire a propriilor instincte distructive, care, vai! se ascund în sufletul fiecăruia, chiar şi în sufletul celui mai cuminte şi mai potolit slujbaş familist cu grad nominal modest de consilier titular… Această senzaţie obscură creează aproape întotdeauna o dispoziţie de îmbătare. „Nici nu ştiu, zău, dacă ar putea cineva să privească un incendiu fără să simtă o anumită plăcere?” Reproduc cuvânt cu cuvânt cele spuse mie de Stepan Trofimovici, după ce se reîntorsese odată de la un incendiu nocturn, la care nimerise întâmplător şi sub impresia încă vie a spectacolului. Bineînţeles, acelaşi autor de incendii nocturne n-ar ezita nici o clipă, desigur, să se arunce primul în foc ca să scoată din flăcări un copil sau o bătrână, dar aceasta este o altă latură a chestiunii.

  Zorind pasul în urma mulţimii de curioşi, ajunsei fără să mai cer vreo lămurire la punctul principal şi cel mai primejdios al incendiului, unde îl zării în sfârşit pe Lembke, pe care îl căutam din însărcinarea Iuliei Mihailovna însăşi. Silueta lui se profila singuratică, oferind o imagine uluitoare. Stătea în picioare pe un gard doborât; în stânga lui, la vreo treizeci de paşi distanţă, se contura scheletul negru al unei clădiri de două caturi aproape complet arse, cu găuri în loc de ferestre în ambele caturi, cu acoperişul prăbuşit în flăcări, ale căror limbi şerpuitoare se mai prelingeau ici-colo pe bârnele carbonizate. În fundul curţii, la vreo douăzeci de paşi de casa arsă, tocmai luase foc o atenansă tot cu două niveluri, în jurul căreia acţionau din răsputeri pompierii. Mai la dreapta alţi pompieri şi mulţimea adunată încercau să zăgăzuiască drumul focului spre o clădire de lemn destul de mare, care nu ardea încă, dar se aprinsese de câteva ori şi părea sortită să cadă pradă incendiului. Lembke striga şi gesticula cu faţa spre atenansă, dând porunci pe care nimeni nu le executa. Crezui la început că fusese părăsit aici de toţi. În orice caz, din mulţimea densă şi foarte pestriţă strânsă în jurul său, în care printre tot felul de oameni se aflau şi nişte domni, ba chiar şi protopopul catedralei, deşi îl ascultau cu mirare şi curiozitate, nimeni nu-i spunea nici o vorbă şi nu încerca să-l ducă de acolo. Lembke, palid, cu ochii scânteietori, rostea cele mai uimitoare lucruri; unde mai pui că era cu capul descoperit, fiindcă îşi pierduse probabil pălăria de mult.

  — E mâna nihiliştilor! E nihilism! Dacă arde ceva în flăcări, e nihilism! auzii eu aproape cu groază. Desigur, nu trebuia să mă mir de nimic. Dar realitatea brută are întotdeauna în ea ceva zguduitor.

  — Excelenţa voastră, apăru lângă dânsul un poliţai, şef de secţie, dacă aţi binevoi să încercaţi tihna de acasă… E prea primejdios pentru Excelenţa voastră să rămâneţi aici.

  Acest poliţai, după cum am aflat mai târziu, fusese lăsat anume pe lângă Andrei Antonovici de şeful poliţiei spre supraveghere, încercând tot posibilul ca să-l ducă acasă, iar în caz de primejdie să folosească chiar forţa, un ordin evident peste puterile executantului.

  — Lacrimile sinistraţilor se vor şterge, dar oraşul îl vor arde. Sunt cei patru ticăloşi, patru şi jumătate. Să fie arestat ticălosul! El e singurul vinovat, iar cei patru şi jumătate sunt calomniaţi de el. El se strecoară şi compromite onoarea familiilor. Pentru incendierea caselor au fost folosite învăţătoarele. E o ticăloşie, ticăloşie! Vai, ce face el! strigă Andrei Antonovici observând pe acoperişul clădirii în flăcări un pompier sub picioarele căruia acoperişul arsese, iar în jur se ridicau flăcări. Să fie dat jos, să fie dat jos, se va prăbuşi, va arde, stingeţi-l… Ce face el acolo?

  — Stinge focul, Excelenţa voastră.

  — Imposibil. Incendiul e în minţi, în capete, şi nu pe acoperişul caselor. Să fie dat jos şi lăsat totul baltă! Mai bine să fie lăsat totul, lăsat totul! Se va sfârşi cumva de la sine! Dar cine plânge acolo? O bătrână! Ţipă bătrâna, de ce a fost uitată bătrâna?

  Într-adevăr, în catul de jos al clădirii-anexe cuprinse de flăcări striga o bătrână, în vârstă de optzeci de ani, ruda negustorului, proprietarul casei incendiate. Dar nu fusese uitată, se întorsese ea singură în casă, cât se mai putuse, cu gândul nebun să-şi scoată salteaua din cămăruţa din colţ, încă neatinsă. Sufocându-se de fum şi ţipând de căldură, pentru că se aprinsese şi cămăruţa, ea încerca din toate puterile să împingă salteaua prin gemuleţul spart de la fereastră, cu mâinile ei bătrâneşti. Lembke se repezi în ajutorul ei. Toată lumea văzu cum el se apropie de fereastră, apucă de colţul saltelei şi, trăgând din răsputeri, încercă s-o scoată prin geam. Ca un făcut, de pe acoperiş căzu exact în acel moment o scândură desprinsă şi-l izbi pe nenorocit. Nu-l omorî, ci în zbor îl atinse cu un capăt pe gât, dar activitatea lui Andrei Antonovici luă sfârşit, cel puţin la noi; lovitura îl doborî la pământ şi el căzu fără simţire.

  În sfârşit, se iviră zorile: sumbre, posomorâte. Incendiul se domolea vizibil; după ce se potoli vântul de tot, se făcu brusc linişte, apoi se porni o ploaie lentă, măruntă, parcă cernută