prin sită. Mă aflam acum în cealaltă parte a cartierului Zarecie, departe de locul unde căzuse Lembke şi aici, în mulţime, îmi fu dat să aud nişte vorbe foarte ciudate. Se descoperise un fapt bizar: chiar la marginea cartierului, în mijlocul unui imens loc viran, dincolo de grădinile de zarzavat, ca la vreo cincizeci de paşi de orice altă clădire, sta singuratică o casă de lemn nu de mult construită şi tocmai această casă izolată se aprinsese aproape printre primele, chiar la începutul incendiului. Chiar dacă ar fi ars această casă, din cauza distanţei la care se afla de celelalte, focul nu s-ar fi putut întinde şi asupra vreunei clădiri a cartierului şi viceversa, dacă ar fi ars şi întregul cartier Zarecie, această casă singuratică ar fi scăpat, oricât de puternic ar fi fost vântul. Reieşea că focul se iscase aici cu totul independent şi deci nu întâmplător. Esenţialul era că nu arsese de fapt şi în interiorul ei, spre ziuă, se descoperiră lucruri uluitoare. Proprietarul acestei case noi, un târgoveţ, care locuia într-o suburbie din imediata apropiere, cum zări că arde casa lui cea nouă, se repezi acolo şi apucă să stingă focul cu ajutorul vecinilor săi, şi anume un foc iscat într-o stivă de lemne aşezată lângă unul dintre pereţii laterali. Dar casa era locuită, o ocupau un căpitan cunoscut în tot oraşul şi sora lui, împreună cu o servitoare bătrână, şi iată că aceşti locatari, căpitanul, sora lui şi servitoarea, fură găsiţi asasinaţi şi evident jefuiţi. (Acolo se dusese şeful poliţiei de la locul incendiului mare, când Lembke încerca să salveze salteaua.)

  Către ziuă ştirea se răspândi şi valuri întregi de oameni şi mulţi sinistraţi din Zarecie năvăliră pe acest loc viran înconjurând casa cea nouă. Aproape că nici nu se putea trece, atâta lume se adunase. Mi se povesti imediat că primul fusese găsit căpitanul cu beregata tăiată, pe o laviţă, îmbrăcat şi că probabil fusese omorât fiind beat mort, încât nu auzise nimic, iar din el cursese sânge „ca dintr-un taur”; că sora sa, Maria Timofeevna, toată „împunsă” cu cuţitul, zăcea pe duşumea în faţa uşii, încât era de presupus că se zbătuse şi se luptase cu ucigaşul; iar servitoarea, care probabil şi ea se trezise, avea capul complet spart. După spusele proprietarului casei, încă în ajun căpitanul trecuse pe la el beat şi, lăudându-se, îi arătase o sumă importantă de bani, vreo două sute de ruble. Vechiul portofel verde şi uzat al căpitanului fusese găsit gol pe duşumea; dar scrinul Mariei Timofeevna rămăsese neatins, de asemenea şi sfita de argint a icoanei; toată îmbrăcămintea căpitanului se găsi şi ea la locul ei. Se vedea că tâlharul fusese grăbit, fiind un om care cunoştea bine situaţia şi obiceiurile căpitanului, şi că venise numai pentru bani, ştiind şi unde îi ţine. Dacă n-ar fi ajuns atât de repede proprietarul, focul pus în stiva de lemne ar fi cuprins toată casa, „iar după cadavrele carbonizate ar fi fost greu să se afle adevărul”.

  Aşa se povestea. Se mai adăugau şi alte informaţii: că locuinţa aceasta fusese închiriată pentru căpitan şi sora lui de fiul generălesei Stavroghina, domnul Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici, care venise personal în acest scop şi stăruise mult, deoarece proprietarul nu era dispus s-o închirieze, căci destinase casa pentru cârciumă, dar că Nikolai Vsevolodovici nu se zgârcise la bani şi achitase chiria pe jumătate de an înainte.

  — Focul ăsta îşi are tâlcul lui ascuns, se auzea spunându-se în mulţime.

  Cei mai mulţi însă tăceau, chipurile oamenilor erau posomorâte, dar o iritare prea mare, mai vizibilă, nu se observa. De jur împrejur însă istoriile despre Nikolai Vsevolodovici nu conteneau; şi că femeia ucisă era soţia lui; şi că ieri chiar „în mod necinstit” făcuse să fugă la el o tânără, fiica generalului Drozdov, a cărui casă era una dintre cele mai de frunte din oraş; şi că se vor face plângeri împotriva lui la Petersburg; iar că soţia lui a fost asasinată, ca el să se poată căsători cu tânăra Drozdova, nu încape îndoială. Skvoreşniki se afla cam la vreo două verste şi jumătate numai şi mi-aduc aminte că mă gândii chiar atunci dacă n-ar fi bine să mă duc acolo şi să dau de ştire. De altfel, n-am observat vreun aţâţător prin mulţime, n-aş vrea să păcătuiesc, deşi prin faţa mea trecură şi vreo două sau trei mutre dintre cele pe care le zărisem la „bufet” şi care apăruseră acum spre ziuă la incendiu; i-am recunoscut bine. Mi se întipări îndeosebi chipul unui vlăjgan uscăţiv şi înalt cu înfăţişare de târgoveţ, cu părul creţ şi negru, cu faţa smolită, cu mutra de beţiv, după cum am aflat mai târziu, un lăcătuş. Acum nu era beat, dar spre deosebire de mulţimea care stătea posomorâtă, el părea ieşit din minţi. Mereu se adresa ba unuia, ba altuia, dar nu mai ţin minte ce anume spunea. Tot ce reţinui mai închegat din spusele lui suna cam aşa: „Dar bine, fraţilor, cum vine asta? Se poate chiar aşa să rămână?” şi-şi vântura braţele.

  Capitolul al treilea.

  Sfârşitul unui roman.

  I

  Din sala cea mare a conacului Skvoreşniki (aceea în care avusese loc ultima întrevedere dintre Varvara Petrovna şi Stepan Trofimovici) incendiul putea fi văzut în întregime. Spre ziuă, pe la ora şase dimineaţa, în faţa ultimei ferestre din dreapta stătea Liza, cu privirea aţintită spre vâlvătaia în scădere. Se afla singură în încăpere. Era tot în rochia de ieri, cu care fusese la matineul literar, de culoare verde pal, luxoasă, toată în dantele, dar acum şifonată, îmbrăcată la repezeală şi neglijent. Observând deodată că rochia ei nu era bine încheiată la piept, ea se roşi, se încheie în grabă, apucă de pe fotoliu un şal roşu, pe care îl lepădase ieri intrând în casă, şi-şi acoperi gâtul şi umerii. Părul bogat, cu buclele răvăşite, îi ieşea de sub basma pe umărul drept. Avea faţa obosită, îngrijorată, dar ochii ardeau sub sprâncenele încruntate. Se apropie din nou de fereastră şi-şi sprijini fruntea