— Am trimis un călăreţ special, zise el, peste vreo zece minute vom afla totul, deocamdată însă rândaşii din curte spun că a ars o parte din Zarecie, dinspre malul râului, la dreapta de pod. Focul a început cam pe la ora douăsprezece; şi acum scade.

  Nu se apropie de fereastră, ci se opri în spatele ei, la vreo trei paşi; ea însă nu-şi întoarse faţa spre dânsul.

  — După calendar, încă de acum o oră trebuia să se lumineze de ziuă, şi totuşi e întuneric ca noaptea, zise ea cu necaz.

  — Greşesc calendarele, încercă el să glumească cu un surâs amabil, dar ruşinându-se adăugă grăbit: e plictisitor să trăieşti după calendar, Liza.

  Şi tăcu definitiv, necăjit de această nouă banalitate pe care o spusese; Liza zâmbi în silă.

  — Eşti atât de indispus, încât nici nu găseşti cuvinte potrivite ca să stai cu mine de vorbă. Dar fii liniştit, ai nimerit bine; într-adevăr, trăiesc totdeauna după calendar, fiecare pas al meu este calculat după calendar. Te surprinde? Ea se depărtă brusc de fereastră şi se aşeză într-un fotoliu.

  — Ia loc şi dumneata, te rog. Avem la dispoziţie prea puţin timp şi vreau să spun tot ce îmi vine în cap… De ce, adică, n-ai proceda şi dumneata la fel, spunând tot ce-ţi trece prin cap?

  Nikolai Vsevolodovici se aşeză alături de dânsa şi încetişor, aproape sfios, o prinse de mână.

  — Ce înseamnă acest limbaj, Liza? Ce rost are? Ce înseamnă „avem prea puţin timp la dispoziţie”? Observ că este a doua frază enigmatică în jumătatea aceasta de oră, pe care o rosteşti de când te-ai trezit.

  — Te-ai apucat să-mi numeri frazele enigmatice? râse ea. Dar îţi aduci aminte că ieri, intrând, ţi-am spus că primeşti vizita unui cadavru ambulant? Acest lucru găseşti necesar să-l uiţi, probabil, sau să nu-l observi.

  — Nu-mi aduc aminte, Liza. De ce cadavru? Viaţa trebuie trăită…

  — Uite că ai şi tăcut! Ţi-a dispărut complet darul oratoric. Eu mi-am trăit ora pe lumea asta şi-mi ajunge. Îţi aduci aminte de Hristofor Ivanovici?

  — Nu, nu-mi amintesc, se încruntă el.

  — Hristofor Ivanovici, de la Lausanne? Te plictisea groaznic. De fiecare dată, deschizând uşa, spunea: „Vin numai pentru un minut” şi rămânea toată ziua. N-aş vrea să semăn cu Hristofor Ivanovici şi să rămân o zi întreagă.

  O expresie dureroasă se întipări pe faţa ei.

  — Liza, mă doare acest limbaj forţat. Grimasa aceasta te costă scump, chiar şi pe dumneata însăţi. Ce rost are, pentru ce?

  Ochii lui se aprinseră.

  — Liza, strigă el, îţi jur, acum te iubesc mai mult decât ieri, când ai intrat la mine!

  — Ce mărturisire ciudată! Are vreun rost această comparaţie între ieri şi azi, ce să măsori?

  — N-ai să mă părăseşti, continuă el aproape cu disperare, vom pleca împreună, chiar astăzi, nu e aşa? Nu e aşa?

  — Vai, nu-mi strânge atât de tare mâna, mă doare! Unde să plecăm împreună chiar astăzi? Iarăşi undeva ca să „renaştem”? Nu, mi-ajung încercările de până acum… e atât de lent totul; de altfel, nici nu sunt capabilă de aşa ceva; e prea sublim pentru mine. Dacă e vorba să plecăm, vreau numai la Moscova, iar acolo să facem vizite, să primim şi noi, iată idealul meu, îl cunoşti; nu ţi-am ascuns nici în Elveţia cum sunt în realitate. Şi, întrucât este imposibil să plecăm la Moscova şi să facem vizite, deoarece eşti căsătorit, n-are nici un rost să vorbim despre asta.

  — Liza! Dar atunci ce a fost aseară?

  — Ce a fost a fost.

  — Nu se poate! Ar fi prea crud din partea ta!

  — Şi ce, dacă e prea crud, ia-ţi inima în dinţi şi suportă cruzimea.

  — E o răzbunare pentru fantezia de ieri, murmură el, surâzând răutăcios.

  Liza se aprinse la faţă.

  — Ce gând meschin!

  — Atunci de ce mi-ai dăruit… „atâta fericire”? Am dreptul să aflu şi eu?

  — Nu, descurcă-te cumva fără să reclami vreun drept; nu-ţi încununa presupunerea josnică şi printr-o prostie. Astăzi nu-ţi reuşeşte. Apropo, nu cumva ţi-e frică de opinia publică şi că vei fi dezaprobat pentru „atâta fericire”? O, dacă e vorba de asta, fii pe pace. Dumneata n-ai nici o vină şi nu vei avea de răspuns în faţa nimănui. Când am deschis ieri uşa dumitale, nici nu ştiai cine intră. E într-adevăr o fantezie de-a mea şi nimic mai mult, aşa cum te-ai exprimat acum. Poţi cu tot curajul şi absolut victorios să te uiţi în ochii oricui.

  — Cuvintele tale, acest râs, iată, de o oră îmi dau fiori reci de spaimă. Această „fericire”, despre care îmi vorbeşti cu atâta pornire, mă costă… totul. Cum aş putea să te pierd acum? Îţi jur, ieri încă te iubeam mai puţin. De ce atunci îmi iei totul astăzi? Am câştigat-o cu preţul unei vieţi.

  — Al vieţii tale sau al altcuiva?

  El se ridică brusc în picioare.

  — Ce înseamnă asta? zise el tărăgănat, uitându-se fix la ea.

  — Ai plătit-o cu preţul vieţii tale sau al vieţii mele, iată ce am vrut să te întreb? Sau ai început să nu mă mai înţelegi deloc? izbucni Liza. De ce ai sărit aşa deodată? De ce mă priveşti cu un aer atât de ciudat? Mă sperii. De ce te temi? De mult am observat că ţi-e frică, tocmai acum, tocmai acum… Dumnezeule, cum păleşti!

  — Dacă tu ştii ceva, Liza, îţi jur că eu nu ştiu… şi nicidecum nu vorbeam despre asta, când am spus că plătesc cu viaţa…

  — Nu te înţeleg deloc, îngăimă ea cu teamă.

  În sfârşit, un surâs îngândurat apăru încet pe buzele lui. Se aşeză lent, îşi sprijini coatele pe genunchi şi-şi acoperi cu mâinile faţa.

  —