— Nu ştiu deloc despre ce-ai vorbit… Se poate să nu-ţi fi dat seama că astăzi voi pleca de la tine, ai ştiut sau n-ai ştiut acest lucru? Să nu mă minţi, ai ştiut sau n-ai ştiut?

  — Am ştiut… zise el încet.

  — Ei bine, ce mai vrei atunci? Ai ştiut şi ai reţinut „clipa” pentru dumneata. Ce socoteli ar mai putea să aibă loc?

  — Spune-mi tot adevărul, strigă el profund îndurerat; ieri când deschideai uşa mea ca să intri, erai conştientă că o deschizi numai pentru o oră?

  Ea îl privi cu ură.

  — Într-adevăr, chiar şi omul cel mai serios poate pune cele mai surprinzătoare întrebări. Ce te nelinişteşte atât? Te simţi cumva atins în orgoliul dumitale, prin faptul că o femeie te lasă cea dintâi, şi nu dumneata pe dânsa? Ştii, Nikolai Vsevolodovici, în acest scurt răstimp cât am stat la dumneata m-am convins, între altele, că te porţi faţă de mine cu multă generozitate, şi tocmai acest lucru nu-l pot suporta.

  El se ridică de la locul său şi făcu câţiva paşi plimbându-se prin cameră.

  — Fie, să zicem că aşa trebuia să se termine… Dar cum s-a putut întâmpla asta?

  — Altă grijă! Mai ales că dumneata ştii acest lucru, ca pe degete, şi-l înţelegi mai bine decât oricine altul din lume, ba şi contai pe asta. Eu sunt o domnişoară, inima mea a fost educată la operă, iată de unde s-a început, iată şi dezlegarea enigmei.

  — Nu.

  — Nu există aici nimic de natură să-ţi sfâşie amorul propriu, şi tot ce-ţi spun este adevăr curat. A început printr-un moment frumos, la care n-am avut destulă tărie să rezist. Alaltăieri, când te-am „jignit” în public, iar dumneata mi-ai răspuns cu atâta cavalerism, după ce m-am întors acasă mi-am dat seama imediat că mă eviţi pentru că eşti căsătorit, şi nu pentru că mă dispreţuieşti, lucru de care mă temeam cel mai mult, cum se şi cuvine unei domnişoare din societatea aleasă. Am înţeles atunci că fugind de mine, nesăbuită cum mă arătasem, căutai tocmai să mă ocroteşti. Observi ce mult preţuiesc eu generozitatea dumitale! Deodată a sărit Piotr Stepanovici şi mi-a descoperit, mi-a explicat totul. Mi-a dezvăluit că te reţine o idee măreaţă în faţa căreia nici eu, nici el nu reprezentăm nimic, şi că totuşi eu îţi stau în cale. A ţinut să-şi asocieze şi propria-i persoană la asta, ţinea să figurăm toţi trei laolaltă şi mi-a vorbit despre nişte lucruri suprafantastice, despre o luntre şi vâslele de arţar dintr-un anumit cântec rusesc. L-am lăudat, i-am spus că este un poet, şi el n-a văzut în toate astea nimic ce nu i s-ar cuveni. Întrucât însă ştiam încă de mult, şi fără de asta, că hotărârile mele nu sunt decât un foc de paie, am şi luat pe loc una. Asta-i tot şi cred că e destul, să lăsăm la o parte orice explicaţie. Te pomeneşti că ne şi certăm. Să nu-ţi fie teamă de nimic şi de nimeni, iau asupra mea totul. Sunt rea, capricioasă, m-am lăsat ispitită de imaginea bărcii de operă, sunt o domnişoară… Ştii, eu am crezut totuşi că mă iubeşti teribil. Nu dispreţui naivitatea mea şi nu râde văzând această lacrimă, care mi-a scăpat. Grozav îmi place să plâng „de mila mea însămi”. Aşadar, destul, destul. Nu sunt capabilă de nimic, şi nici dumneata nu eşti capabil de nimic; două bobârnace căpătate reciproc, să ne consolăm deci cu atât. Cel puţin nu vom suferi în amorul nostru propriu.

  — Un vis urât şi aiureală! strigă Nikolai Vsevolodovici, frângându-şi mâinile şi plimbându-se prin cameră. Biata mea Liza, ce-ai făcut din tine?

  — M-am ars la flacăra unei lumânări, şi atâta tot. Nu cumva plângi şi tu? Fii mai decent, fii mai insensibil…

  — De ce, de ce ai venit la mine?

  — Dar nu-ţi dai seama, în sfârşit, în ce situaţie comică te pui chiar dumneata în faţa opiniei publice cu asemenea întrebări?

  — De ce te-ai dus la pierzanie în modul acesta monstruos şi atât de stupid, şi ce e de făcut acum?

  — Şi acesta este Stavroghin, „vampirul Stavroghin”, cum te numeşte aici o doamnă îndrăgostită de dumneata! Ascultă, ţi-am spus doar: mi-am dat viaţa unei singure ore şi sunt liniştită. Fă şi dumneata la fel… Deşi cu dumneata e altceva; ai în faţă atâtea asemenea „ore” şi „clipe”, care te aşteaptă în viitor.

  — Tot atâtea câte ai şi tu; îţi dau cuvântul meu suprem, nici o oră mai mult decât ai avea tu!

  El continua să se plimbe şi nu observă privirea ei scurtă şi pătrunzătoare, iluminată parcă de un licăr de speranţă. Dar licărul se stinse în aceeaşi clipă.

  — Dacă ai cunoaşte preţul imposibilei mele sincerităţi în clipa de faţă, Liza, dacă aş putea numai să-ţi dezvălui…

  — Să-mi dezvălui? Vrei să-mi dezvălui ceva? Ferească-mă sfântul de dezvăluirile dumitale! îl întrerupse ea aproape cu teamă.

  El se opri şi aşteptă cu nelinişte.

  — Trebuie să-ţi mărturisesc că încă de atunci, încă din Elveţia, mi-a intrat în cap că te apasă pe suflet ceva oribil, murdar şi sângeros şi… şi în acelaşi timp ceva care te pune într-o postură teribil de ridicolă. Fereşte-te să-mi dezvălui ceva, dacă este adevărat: îmi voi bate joc de dumneata. Voi râde de dumneata în hohote toată viaţa… Văd că iar ai pălit? Bine, bine, încetez, plec imediat, sări ea din loc cu un gest de scârbă şi de dispreţ.

  — Chinuieşte-mă, pedepseşte-mă, descarcă-ţi ura pe mine! strigă el exasperat. Ai tot dreptul! Ştiam că nu te iubesc şi totuşi te-am dus la pierzanie. Da, „am reţinut pentru mine clipa”: nutream o speranţă… De mult încă… Ultima… N-am rezistat luminii care îmi învăluise inima când te-am văzut intrând ieri la mine, singură, spontan. Şi am crezut deodată… Poate că mai cred şi acum.