class="p1">  — Pentru sinceritatea aceasta plină de nobleţe îţi voi răspunde cu aceeaşi sinceritate: nu vreau să-ţi fiu soră de caritate. Şi chiar dacă voi ajunge cândva cu adevărat soră de caritate, dacă nu reuşesc să mor azi, ceea ce ar fi foarte potrivit, în orice caz nu pe dumneata te voi îngriji, deşi meriţi mai mult decât oricare olog sau ciung. Mi s-a părut totdeauna că mă vei duce într-un loc unde trăieşte un imens păianjen de statură omenească, şi noi vom sta acolo toată viaţa şi-l vom privi, stăpâniţi mereu de frică. Şi astfel va decurge dragostea noastră reciprocă. Adresează-te Daşenkăi; ea va merge cu dumneata unde vrei.

  — N-ai putut să nu te referi la ea nici într-o împrejurare ca asta?!

  — Sărmana căţeluşă! Salut-o din partea mea. Ştie că încă în Elveţia ţi-ai rezervat-o pentru vreme de bătrâneţe? Câtă grijă! Câtă prevedere! Ah, cine este?

  În fundul sălii se întredeschise uşa; un cap se arătă pentru o clipă şi dispăru imediat.

  — Tu eşti, Aleksei Egorâci? întrebă Stavroghin.

  — Ba nu, nu sunt decât eu, se vârî acum Piotr Stepanovici numai pe jumătate. Bună ziua, Lizaveta Nikolaevna; mai bine zis, bună dimineaţa. Eram convins că vă găsesc pe amândoi în această sală. N-am venit decât pentru o clipă, Nikolai Vsevolodovici, aş avea neapărat nevoie să-ţi spun câteva cuvinte… Foarte urgent… Numai două cuvinte!

  Stavroghin porni spre dânsul, dar după ce făcu vreo trei paşi se întoarse spre Liza.

  — Dacă vei auzi acum ceva, Liza, să ştii: eu sunt vinovatul.

  Ea tresări şi îl privi speriată; dar el se grăbi să iasă.

  II.

  Camera din care se arătase prin uşă Piotr Stepanovici era un vestibul de formă ovală. Până la venirea lui aici veghea Aleksei Egorâci, dar Stavroghin îl expediase. Nikolai Vsevolodovici trase uşa după el şi se opri în aşteptare. Piotr Stepanovici îl cuprinse într-o privire scrutătoare, fugară.

  — Ei?

  — Dacă ai aflat cumva totul, începu febril Piotr Stepanovici, scormonind cu ochii, de parcă ar fi vrut să-i scruteze adâncurile sufletului, atunci să ştii că nimeni dintre noi nu este vinovat şi mai ales dumneata, pentru că un asemenea concurs… coincidenţă de împrejurări… într-un cuvânt, din punct de vedere juridic eşti în afară de cauză şi am venit în grabă să te previn.

  — Au ars? Au fost asasinaţi?

  — Au fost asasinaţi, dar n-au ars, ceea ce este foarte rău, dar îţi dau cuvântul meu de onoare că nici aici nu sunt eu de vină, oricât m-ai bănui, pentru că mă bănuieşti probabil, nu-i aşa? Vrei să ştii tot adevărul: să vezi, într-adevăr, m-a ispitit gândul, chiar dumneata mi l-ai sugerat, nu în mod serios, ci necăjindu-mă (că doar nu te-ai apucat să-mi sugerezi aşa ceva în mod serios), dar eu nu îndrăzneam şi n-aş fi îndrăznit în ruptul capului, nici pentru o sută de ruble, de altfel n-aş fi avut nici un folos, pentru mine personal… (Se pripea groaznic şi turuia aproape înecându-se.) Dar să vezi coincidenţă: din banii mei (auzi, din banii mei, de la dumneata n-am avut nici măcar o rublă, de altfel, o ştii prea bine) i-am dat acestui neghiob beţiv Lebeadkin două sute treizeci de ruble alaltăieri seara, auzi, alaltăieri şi nu ieri după „matineu”, notează bine asta: este o coincidenţă foarte importantă, pentru că de fapt nu ştiam nimic pe atunci cu siguranţă, dacă va merge sau nu la dumneata Lizaveta Nikolaevna; i-am dat însă banii mei personali numai pentru că alaltăieri te-ai distrat grozav, declarând în public taina dumitale. Dar nu mă amestec… te priveşte… cavaler… mărturisesc însă că am rămas uluit, parcă m-ar fi izbit cineva cu o ghioagă în frunte. Întrucât însă toate tragediile acestea m-au plictisit groaznic, şi notează, îţi vorbesc serios, deşi folosesc asemenea expresii, întrucât toate astea, în definitiv, îmi încurcă planurile, mi-am dat cuvântul să-i expediez pe Lebeadkini cu orice preţ şi fără ştirea dumitale la Petersburg, cu atât mai mult că ei râvneau să plece acolo. O singură greşeală am făcut: am dat banii ca din partea dumitale; e o greşeală sau nu? Poate că n-a fost nici o greşeală, ce zici? Ascultă acum, ascultă dar cum s-au încurcat lucrurile…

  În fierbinţeala pledoariei, el se apropiase de Stavroghin şi dăduse să-l apuce de reverul hainei (poate chiar înadins). Printr-o mişcare scurtă, Stavroghin îl lovi peste mână.

  — Dar ce faci… ai putea să-mi frângi mâna… esenţialul este cum s-au întâmplat lucrurile… turui el mai departe, fără să-i pese de lovitură. Îi dau banii lui Lebeadkin ca să plece împreună cu soră-sa a doua zi dis-de-dimineaţă; îl însărcinez pe Liputin să aranjeze expedierea. Dar ticălosului de Liputin nu ştiu de ce i-a trebuit să facă figura aceea în faţa publicului, poate că ai auzit? La „matineu”? Ascultă dar, ascultă: se aşază la băut amândoi, compun versuri, din care jumătate îi aparţin lui Liputin; îl îmbracă în frac pe Lebeadkin, asigurându-mă între timp că l-a şi expediat de dimineaţă, dar de fapt îl ţine ascuns undeva într-o cămăruţă dosnică, ca să-l împingă apoi pe estradă. Acela însă, nu se ştie cum, reuşeşte să se îmbete la repezeală. Apoi urmează scandalul cunoscut, după care el este adus acasă beat mort, iar Liputin îi scoate din buzunar două sute de ruble, oprind mărunţişul. Din nefericire, Lebeadkin, încă de dimineaţă, se fălise cu aceste două sute de ruble scoţând banii din buzunar şi arătându-i unde nu se cădea. Întrucât însă Fedka atâta aştepta, iar la Kirillov auzise câte ceva (ţii minte aluzia dumitale?), s-a hotărât să profite de ocazie. Acesta e tot adevărul. Îmi pare bine cel puţin că Fedka n-a găsit bani. Îşi făcuse socoteala mizerabilul să pună mâna pe o miişoară! S-a grăbit şi mi se pare că el însuşi s-a speriat de incendiu… Mă crezi, incendiul acesta m-a năucit… Nu, zău, să mă ia dracul! O astfel de samavolnicie… Ei bine, nutresc atâtea speranţe în privinţa dumitale, încât n-am să-ţi ascund nimic: e adevărat, de