poate să trăieşti liniştit, poţi să te dedici artei, ori, şi mai sigur, ştiinţei. – Iată însă aceste scrisori blestemate, mototolite, roase, trimise „pe sub mână” din lagăre! Şi să vedeţi ce scriu nerecunoscătorii despre cei care Îi se dedică din toată inima, într-o uesfârşită zi de lucru?

  I-n: „Vorbeşti cu educatorul despre ceea ce te doare şi observi că vorbele tale ricoşează din postavul cenuşiu al mantalei. Involuntar îţi vine să-l întrebi:” Iertaţi-mă, ce mai face văcuţa dumneavoastră? „, în al cărei grajd petrece mai mult timp decât lângă cei pe care îi are sub tutelă.” (Kraslag, Reşotî.)

  L-n: „Supraveghetorii sunt nişte tâmpiţi, şeful regimului este un Volkovoi tipic. Cu supraveghetorul nu trebuie să te contrazici, imediat te bagă la carceră.”

  K-n: „Şefii de detaşament vorbesc cu noi în jargon, la tot pasul auzi: lepădătură, javră, nemernic”. (Staţia Ertevo, ce coincidenţă!)

  K-i: „Şeful regimului este frate bun cu acel Volkovoi, e drept – nu bate cu gârbaciul, ci cu pumnul, priveşte ca un lup pe sub sprâncene… Şeful detaşamentului este un fost agent operativ, căci a ţinut pe lângă el un hoţ-in-formator, căruia, pentru fiecare deţinut, îi plătea cu narcotice… Toţi cei care băteau, chinuiau şi schingiuiau au trecut pur şi simplu dintr-un lagăr îiitr-altul şi ocupă doar alte posturi.” (Regiunea Irkutsk.)

  I. G. P-v: „Şefii de colonie numai adjuncţi direcţi au şase. Trântorii sunt alungaţi de pe toate şantierele, şi ei se refugiază aici… Toţi tâmpiţii din lagăre… Mai lucrează şi astăzi, îşi completează vechimea pentru pensie, dar nici după asta nu pleacă. N-au slăbit câtuşi de puţin. Pe deţinuţi nu i-au socotit niciodată şi nu-i socotesc nici acum oameni.”

  V. I. D-v: „În Norilsk, cutia poştală 288, nu există niciunul” nou „: sunt aceiaşi berianişti. Pe cei care ies la pensie îi înlocuiesc tot ei (cei care au fost alungaţi în anul 1956)… Dar li se dublează vechimea, primesc salarii mărite, concedii lungi, hrană din belşug. Li se socotesc doi ani pentru unul şi intenţionează să se pensioneaze la treizeci şi cinci de ani…”

  P-n: „În sectorul nostru există vreo doisprezece-treisprezece zdrahoni de flăcăi, îmbrăcaţi în cojoace până la călcâie, cu căciuli de blană şi pâslari cazoni. De ce nu s-ar duce ei în mină, la pământurile înţelenite şi să-şi găsească acolo chemarea, iar aici să lase locul celor mai în vârstă? Nu, nici cu lanţurile ancorelor de la vapoarele de pe Volga nu-i scoţi de aici. Probabil că ei, aceşti trântori, au informat organele superioare că ze-ka sunt incorigibili, căci dacă ze-ka vor deveni mai puţini, se vor reduce şi schemele lor de personal.”

  Şi la fel ca înainte, zekii seamănă cartofii în grădinile şefilor, îi sapă, îngrijesc vitele, lucrează mobilă pentru locuinţele lor.

  Dar cine are dreptate? Pe cine să crezi? Exclamă dezorientat cititorul nepregătit?

  Ziarele, fireşte! Să crezi ziarele, cititorule, întotdeauna să crezi ziarele noastre.

  *

  Emvediştii sunt o forţă. Ei nu vor ceda niciodată de bunăvoie. Dacă au rezistat în 1956 – vor rezista în continuare, nu vor ceda.

  Ei nu reprezintă doar organele de reeducare prin muncă. Şi nu doar Ministerul Apărării Ordinii. Am văzut cu câtă râvnă îi susţin ziarele şi deputaţii.

  Pentru că ei sunt osatura. Osatura multora.

  Ei însă nu au doar foiţă, ci au şi argumente. Cu ei nu este chiar atât de uşor să discuţi.: >-.

  Eu am încercat.

  Adică nici nu m-aş fi gâudit vreodată. Dar m-au determinat aceste scrisori, aceste scrisori pe care nu le-am aşteptat câtuşi de puţin, de la băştinaşii Contemporani. Băştinaşii m-au rugat cu nădejde: să spun! Să-i apăr! Să-i ajut să fie consideraţi oameni!

  Şi oare cui să-i spun? – Fără să mai pun la socoteală că poate nici nu vor vrea să mă asculte… Dacă ar fi existat presă liberă, aş fi publicat toate astea – iată, lucrurile au fost spuse, acum haideţi să discutăm.

  Iar acum (ianuarie 1964), ca un petiţionar tainic şi sfios, rătăcesc pe coridoarele unor instituţii, mă aplec la ghişeele birourilor de permise, simt asupra mea privirea dezaprobatoare şi suspicioasă a militarilor de gardă. De câtă cinste şi îngăduinţă trebuie să se bucure un scriitor-publicist pentru ca nişte demnitari guvernamentali ocupaţi să-şi elibereze o jumătate de oră urechea pentru el.

  Dar nici măcar în asta nu constă dificultatea principală. Dificultatea cea mare pentru mine, ca şi atunci la adunarea brigadierilor din Ekibastuz, era aceasta: despre ce să le vorbesc? În ce limbaj?

  Tot ceea ce eu gândesc într-adevăr, aşa cum este expus în această carte, ar fi şi periculos să le dezvălui şi n-ar avea totodată nici un rost. Asta n-ar însemna decât să-mi pierd capul în liniştea mută a unui cabinet, neauzit de către societate, neştiut de cei însetaţi de dreptate şi fără să urnesc treaba nici măcar cu un milimetru.

  Atunci ce să le spun? Păşind peste pragurile lor de marmură strălucind ca oglinda, călcând pe covoarele lor mâugâietoare, trebuie să-mi asum lanţurile iniţiale, firele de mătase care îmi vor fi trecute prin limbă, prin urechi, prin pleoape şi, pe urmă, toate astea cusute de umeri, de pielea spatelui şi de pielea pântecului. Va trebui să accept cel puţin:

  1. Slava Partidului pentru tot trecutul, prezentul şi viitorul lui. (Şi, deci, politica penitenciară generală nu este greşită. Eu nu îndrăznesc să mă îndoiesc de necesitatea Arhipelagului în general. Şi nu pot să afirm că „majoritatea deţinuţilor stau în lagăr nevinovaţi”.)

  2. Înalţii demnitari cu care voi sta de vorbă sunt devotaţi misiunii lor, ei se preocupă de soarta deţinuţilor. Ei nu pot fi învinuiţi de nesinceritate, de indiferenţă, de lipsă de informare (căci nu pot, dacă pun tot sufletul în această treabă, să n-o cunoască!)

  Mult mai suspecte sunt motivele intervenţiei mele: cine sunt eu? De ce mă ocup eu de treaba asta dacă nu este obligaţie de serviciu? Nu cumva urmăresc nişte scopuri interesate, murdare?… De ce să mă amestec eu, dacă Partidul şi fără mine vede