Ca să arăt puţin mai impunător, am ales luna când m-au propus la Premiul Lenin, şi, iată, mă deplasez ca un pion important: cine ştie, poate se transformă în turn?

  Sovietul Suprem al URSS. Comisia pentru propuneri legislative. Această comisie se ocupă de mai mulţi ani de elaborarea noului Cod de Reeducare prin Muncă, cu alte cuvinte codul vieţii viitoare a Arhipelagului, în locul codului din anul 1933, care a existat fără să fi existat vreodată, care parcă nici n-a fost redactat vreodată. Şi iată că mi s-a aranjat o întrevedere, ca eu,

  Vlăstar al Arhipelagului, să pot face cunoştinţă cu înţelepciunea lor şi să le prezint ideile mele cu sclipiri amăgitoare.

  Ei sunt opt. Patru surprind prin tinereţea lor: aceşti băieţi parcă de-abia au absolvit VUZ-ul, dar s-ar putea să nu-l fi absolvit. Se înalţă atât de repede la putere! Ţinuta lor este atât de degajată în acest palat de marmură şi parchet, unde eu am fost admis cu mari precauţii: Preşedintele comisiei este Ivan Andreevici Babuhin, om între două vârste, care pare comsecădenia întruchipată. Lăsa impresia că de-ar depinde de el – chiar mâine ar desfiinţa Arhipelagul. Dar rolul lui va fi: să stea tot timpul discuţiei noastre deoparte şi să tacă. Aici, însă, cei, mai caustici sunt doi bătrânei! Doi bătrâni parcă ieşiţi din piesa lui Griboedov, aceia Din vremea bătăliei de la Oceakov Şi a Crimeii cucerire J leit aceia, care au înţepenit cu ceea ce şi-au însuşit cândva, sunt gata să jur că de la 5 martie 1953 ei n-au mai deschis un ziar, pentru că nu se mai putea întâmpla nimic care să influenţeze concepţiile lor! Unul dintre ei poartă un sacou albastru şi mie mi se pare că aceasta este uniforma albastră de la curtea Ecaterinei, şi chiar disting urma stelei de argint la jumătatea pieptului, încă din prag a fost limpede că amândoi moşnegii nu mă aprobă câtuşi de putui nici pe mine, nici vizita mea, dar au hotărât să dea dovadă de răbdare.

  Este foarte greu să vorbeşti când ai prea multe de spus. În plus, totul la mine e cusut, şi la fiece mişcare simt.

  Totuşi, tirada principala este pregătită şi pare că nimic n-ar trebui să tragă de fire. Iată ce le-am spus: de unde a apărut această idee (nu vreau să se înţeleagă că la ei) ca lagărul este ameninţat să devină casă de odihnă, ca şi cum, dacă în lagăr nu s-ar instaura foamea şi frigul, acolo ar domni fericirea? Îi rog, în pofida experienţei personale insuficiente, să-şi reprezinte gama acelor privaţiuni şi pedepse, care alcătuiesc detenţia însăşi: omul este lipsit de locurile natale; el trăieşte alături de cine nu doreşte; el nu trăieşte lângă cine doreşte (familia, prietenii); el nu-şi vede copiii crescând; este privat de ambianţa obişnuită, de casa proprie, de lucrurile personale, chiar şi de ceasul de la mâiiă; şi-a pierdut şi dezonorat numele; este privat de libertatea de deplasare, este privat de obicei şi de dreptul de a lucra în specialitate; simte asupra sa presiunea permanentă a unor oameni străini, ba chiar şi ostili – alţi deţinuţi, cu altă experienţă de viaţă, cu alte concepţii, obiceiuri, este privat de influenţa liniştitoare a sexului opus (fără să mai vorbim de aspectul fiziologic al chestiunii); şi chiar asistenţa medicală este incomparabil de nivel scăzut Prin ce seamănă toate astea cu un sanatoriu de pe litoralul Mării Negre? De ce se tem că lagărele ar putea deveni „casă de odihnă”?

  Nu, această idee nu-i izbeşte în frunte. Ei nu s-au clătinat pe scaunele lor.

  Să punem însă problema mai cuprinzător: oare vrem să-i redăm pe aceşti oameni societăţii? Atunci de ce îi silim să trăiască de parcă ar fi nişte blestemaţi? De ce atunci rostul regimurilor este de a-i umili sistematic pe Deţinuţi şi de a-i epuiza din punct de vedere fizic? Ce câştigă statul dacă ei sunt transformaţi în invalizi?

  Poftim, eu mi-am spus păsul. Şi ei încep să-mi explice greşeala mea: eu nu ştiu ce reprezintă contingentul actual, judec după impresiile anterioare, nu mai sunt în pas cu viaţa. (Acesta e punctul meu slab: într-adevăr, eu nu-i văd pe cei închişi în momentul de faţă) Pentru acei recidivişti izolaţi, tot ce am enumerat eu nu este câtuşi de puţin de prisos. Regimurile de astăzi, doar ele, pot să le bage minţile în cap. (Firele trag semnalul: asta-i de competenţa lor, ei ştiu mai bine cine sunt cei deţinuţi.) Să-i redăm societăţii?… Da, desigur, desigur, spun moşnegii cu glasuri de lemn, iar eu desluşesc: nu, fireşte, să moară acolo, e mai bine pentru noi toţi.

  În privinţa regimurilor? Unul dintre cei doi bătrânei de la Oceakov, procuror, cel în albastru şi cu steaua pe piept, ale cărui bucle subţirele îl fac să semene puţin cu Suvorov, îmi răspunde:

  — Am început să obţinem roadele introducerii regimurilor severe, în loc de două mii de asasinate pe an (aici putem spune) – acum avem doar câteva zeci.

  Asta-i o cifră importantă, o notez pe furiş. Se pare că va fi singurul câştig al vizitei mele.

  Cine sunt deţinuţii?! De bună seamă, ca să discuţi despre regimuri -trebuie să ştii cine sunt deţinuţii. Pentru asta ţi-ar trebui zeci de psihologi şi jurişti, care să meargă şi să discute nestingheriţi cu zekii, pe urmă, da, putem discuta. Dar corespondenţii mei din lagăre tocmai asta nu scriu: pentru ce au fost condamnaţi, ei şi confraţii lor*. Anul 1964 – rudele zekilor îşi înghit lacrimile în singurătate. Moscova liberă încă nu cunoaşte amănunte despre viaţa din lagăre (Ivan Denisovici se referă la „trecut”), este încă timidă, divizată, nu există nici un fel de mişcare socială. Aceeaşi lipsă de informaţii ca pe vremea lui Stalin.

  Partea generală a discuţiei a luat sfârşit, trecem acum la cea specială, însă comisiei şi fără mine totul îi este limpede, la ei totul este hotărât, nu au nevoie de mine, erau doar