Pachetele? Doar cinci kilograme şi acea gamă care funcţionează actualmente. Eu le propun să dubleze gama, apoi pachetele să le facă de opt kilograme, căci ei „rabdă de foame! Cine reeducă prin înfometare?!” „Cum rabdă de foame?” a izbucnit comisia indignată în unanimitate. „Noi am fost acolo şi am văzut că resturile de pâine sunt cărate din lagăr cu camioanele!” (pentru porcii supraveghetorilor).

  Ce-mi rămâne de făcut? Să strig: „Este o minciună! Aşa ceva nu poate să existe!” – dar o durere m-a străpuns în limbă, care era cusută peste umăr de

  * Cum să-ţi faci o idee despre aceşti recidivişti atât de diferiţi? Iată, de pildă, în colonia din Tavda se află un bătrân de optzeci şi şapte de ani, fost ofiţer ţarist şi pesemne şi albgardist. În anul 1962 ispăşise optsprezece ani din cea de a doua condamnare de douăzeci de ani. Avea o barbă deasă şi răsfirată, lucra ca pontator la un atelier de mănuşi cu un singur deget, întrebăm: pentru convingerile din tinereţe nu sunt cam mulţi patruzeci de ani de puşcărie? Şi câte asemenea destine, neasernănătoare cu altele, n-or mai fi!

  Locul din spate. Nu trebuie să încalc condiţiile: ei sunt informaţi, sinceri şi grijulii. Să le arăt scrisorile zekilor mei? Pentru ei vor fi nişte acte fără valoare, şi hârtiile lor mototolite şi roase la colţuri, pe draperia de catifea roşie aşternută peste masă, vor arăta ridicol şi jalnic. Dar nu pot să le arăt, îşi vor nota numele, şi băieţii vor avea de suferit.

  — Dar statul nu va avea nimic de pierdut dacă se vor trimite mai multe pachete!

  — Şi cine va beneficia de pachete? Obiectează ei. În principal familiile bogate (aici acest cuvânt este folosit de… Bogaţi, pentru că ei trebuie să raţioneze ca nişte oameni de stat realişti). Care au furat şi au pus deoparte în libertate. Prin urmare, prin sporirea coletelor, vom pune în situaţie jenantă familiile care muncesc!

  Firele mă taie şi mă sfâşie! Aceasta este o condiţie inviolabilă: interesele păturilor muncitoare sunt mai presus de orice. Aceştia se află aici numai pentru păturile care muncesc.

  Se vede treaba că nu sunt deloc descurcăreţ. Nu ştiu cum să le ripostez. Să le spun: „Nu, nu m-aţi convins!” Puţin le-ar păsa, parcă eu sunt şeful lor?

  — Chioşcurile! Lansez eu un nou atac. Unde este principiul socialist al remuneraţiei? Ţi-ai făcut treaba – primeşte ce ţi se cuvine!

  — Trebuie să strângem la fondul pentru eliberare! Parează ei. Altfel, când se eliberează, devin întreţinuţii statului.

  Interesele statului sunt mai presus, aici nu pot să zic nimic, este cusut. Şi nici nu pot să pun problema măririi salariului zekilor pe seama statului.

  — Dar măcar duminicile să fie libere cu sfinţenie!., -…;

  — Este prevăzut, aşa va fi.

  — Dar sunt zeci de mijloace pentru a strica o duminică în interiorul zonei. Faceţi o menţiune să nu fie stricate! ^.; >, _. _., „…

  — Nu putem să prevedem toate amănuntele în Cod.

  Ziua de muncă – opt ore. Le spun ceva agale despre şapte ore, dar şi mie, înlăuntrul meu, mi se pare o neobrăzare: nu sunt nici douăsprezece, nici zece, ce-mi mai trebuie?

  — Corespondenţa înseamnă legătura dintre deţinuţi şi societatea socialistă! (iată cum m-am învăţat să argumentez). Nu trebuie limitată.

  Dar ei nu pot să revizuiască, să reia totul de la capăt. Scala, gama iiu mai este chiar aşa de dură, cum a fost la noi… Îmi arată gama vizitelor, inclusiv cele „intime”, de trei zile, noi, ani de-a rândul n-am avut niciuna, asta se poate suporta. Scala asta mi se pare chiar blândă, abia mă stăpânesc să n-o laud.

  Am obosit. Totul e cusut, nu poţi să mişti nimic. Sunt inutil aici. Trebuie să plec.

  La drept vorbind, din această cameră luminoasă, festivă, din aceste fotolii, sub susurul vorbelor lor, lagărele nu par deloc cumplite, ci chiar rezolvabile. Chestia asta că scot resturile de pâine cu maşinile… Sigur, acei oameni cumpliţi nu trebuie asmuţiţi asupra societăţii! Îmi aduc aminte mutrele vătafilor de hoţi,… Sunt zece ani de când am ieşit, cum să ghicesc cine se află…

  Acum acolo? Fraţii mei, politici, au fost, pare-se, eliberaţi. Naţiunile – şi ele eliberate.

  Celălalt dintre moşnegii nesuferiţi vrea să ştie părerea mea despre greva foamei: nu pot să nu aprob alimentarea prin tub dacă este vorba de o raţie mai îndestulătoare decât zămârca, nu-i aşa? *

  Mă ridic, ca un animal, pe labele din spate şi le urlu despre dreptul zekului nu numai la greva foamei – singurul mijloc de apărare – ci şi la moartea prin înfometare.

  Argumentele mele produc asupra loc o impresie stranie. Şi la mine totul este cusut: nu pot să le vorbesc despre legătura dintre greva foamei şi opinia publică din ţară.

  Plec obosit şi zdrobit: simt că puţin am început să şovăi, ei – câtuşi de puţin. Ei vor face totul cum vor ei şi Sovietul Suprem va ratifica în unanimitate.

  Vădim Stepanovici Tikunov, ministrul apărării ordinii publice. Fantastic, nu-i aşa? Eu, un biet ocnaş, Şci-232, mă duc să-l învăţ pe ministrul afacerilor interne cum să administreze Arhipelagul…?!

  În drum spre ministru, constat că toţi coloneii întâlniţi în cale au capul rotund, sunt albi şi bine îngrijiţi, dar sunt deosebit de sprinteni. Din biroul secretarului-şef – nici o uşă, spre nicăieri. În schimb, se află un uriaş dulap de sticlă şi oglinzi, cu perdeluţe de mătase încreţite dincolo de sticlă, prin care ar putea să treacă doi călăreţi cu cai cu tot. – Acesta este tamburul de la intrarea în cabinetul ministrului, în cabinet ar putea încăpea lejer două sute de oameni.

  Ministrul este bolnăvicios de gras, un maxilar imens, faţa – un trapez care se lărgeşte spre bărbie. Tot timpul discuţiei noastre păstrează o ţinută oficială, austeră, mă ascultă fără nici un interes, din obligaţie.

  Eu