îi trântesc aceeaşi tiradă despre „casa de odihnă”. Şi din nou aceste chestiuni generale: oare nu stă în faţa noastră (a lui şi a mea!) sarcina reeducării zekilor? (ce cred eu despre „reeducare” a rămas în Partea a Patra^). Ce rost a avut reforma din anul 1961? La ce bun cele patru regimuri? Şi îi repet lucruri anoste – tot ce am scris în acest capitol: despre hrană, despre chioşc, despre colete, despre îmbrăcăminte, despre muncă, despre samavolnicie, despre faţa Practicienilor. (N-am îndrăznit să aduc scrisorile cu mine, ca să nu mi le înhaţe, dar am extras citate, tăinuindu-i pe autori.) îi vorbesc vreo patruzeci de minute sau un ceas, foarte mult, fiind mirat că mă ascultă.

  Pe parcurs mă întrerupe, dar numai pentru a aproba sau a respinge vreo afirmaţie de a mea. El nu-mi ripostează zdrobitor. Mă aşteptam să am în faţă un zid plin de trufie, dar el este mult mai blând. Cu multe din cele ce i-am spus este de acord! Este de acord că pentru chioşc trebuie mai mulţi bani şi colete trebuie mai multe, şi compoziţia pachetelor nu trebuie reglementată Cum face Comisia de Propuneri (dar asta nu depinde de el, asta nu va hotărî ministrul, ci noul Cod de Reeducare prin Muncă); este de acord ca deţinuţii să-şi fiarbă şi să-şi prăjească din rezervele lor (dar aceste rezerve nu există); ca schimbul de scrisori şi plicurile cu ziare să fie nelimitate (dar asta înseamnă o grea povară pentru serviciul de cenzură al lagărului); este împotriva exagerărilor de tip Arakceev^, cu formaţii de marş permanente (dar nu e tactic să te amesteci în asta: disciplina poate fi uşor lichidată, dar cu greu mai poate fi restabilită); este de acord că iarba din zonă nu trebuie smulsă (este cu totul altceva ce s-a petrecut la Dubrovlag: lângă atelierele mecanice au amenajat, vedeţi dumneavoastră, grădiniţe de zarzavat, şi deţinuţii lucrau acolo în pauză, fiecare avea câte doi-trei metri pătraţi cu pătlăgele roşii sau castraveţi. – Ministrul a ordonat ca totul să fie săpat şi distrus, şi e mândru de asta! Eu îi zic: „Legătura omului cu pământul are o importanţa morală”, el -mie: „Grădinile individuale educă instinctele proprietăţii private”). Ministrul chiar se înfioară când îi povestesc cât de îngrozitor a fost să-i readucă pe deţinuţii cu domiciliu „extrazonal” în lagăr, după sârma ghimpată, (îmi este jenă să-l întreb: cu ce s-a ocupat în vremea aceea şi cum a luptat împotriva acestor măsuri?) Mai mult: ministrul recunoaşte că în prezent condiţiile de detenţie a zekilor sunt mai dure decât au fost în vremea lui Ivan Denisovici!

  În felul acesta, eu nu mai am de ce să-l conving! Nu mai avem despre ce discuta. (Iar el nu are de ce să-şi noteze propunerile unui om care nu ocupă nici un post.)

  Ce să-i propun? Să desfiinţeze escorta în Arhipelag? – Utopie, şi limba refuză să rostească! Apoi – fiecare problemă de mare importanţă nu depinde de nimeni în mod separat, ea şerpuieşte între mai multe instituţii, dar nu aparţine nici uneia.

  Însă ministrul insistă plin de siguranţă că uniforma vărgată este necesară pentru recidivişti („dacă aţi şti ce oameni sunt aceştia!”). Reproşurile mele la adresa personalului de supraveghere şi escortei le consideră aproape o jignire: „Faceţi confuzie, ori felul dumneavoastră de a vedea lucrurile se datoreşte biografiei proprii”. Mă asigură că nu mai prinzi pe nimeni să se angajeze ca supraveghetor pentru că s-a isprăvit cu avantajele. („Păi, asta este o atitudine sănătoasă din partea oamenilor că nu mai vor să se angajeze!” am vrut să exclam eu, dar firele prevenitoare mă trag de urechi, de pleoape, de limbă. Şi scap prilejul să-i spun ca nu se angajează sergenţi şi fruntaşi, dar ofiţeri – câţi pofteşti.) Sunt nevoiţi să folosească militari în termen. Ministrul ţine cu tot dinadinsul să mă facă să cred că doar deţinuţii sunt mitocani, supraveghetorii, dimpotrivă, se comportă foarte corect.

  Când între scrisorile prăpădiţilor de zeki şi vorbele ministrului este o discordanţă atât de mare, pe cine să crezi? E limpede că deţinuţii mint.

  El face trimiteri şi la propriile observaţii, căci vizitează lagărele, eu nu. N-aş vrea să merg? Kriukovo? Dubrovlag? (Din faptul că acestea două au fost numite cu atâta promptitudine, este clar că acolo sunt pregătite aranjamente a la Potiomkin10. Şi în ce calitate mă duc? De controlor ministerial? Atunci nici nu voi putea să ridic ochii la deţinuţi… Am refuzat.)

  Ministrul spune că zekii sunt insensibili şi nu răspund la grija care li se arată. Ajungi, de pildă, în colonia din Magnitogorsk şi întrebi: „Aveţi vreo plângere de făcut?” Şi, de faţă cu şeful lagărului lor, strigă în cor: „Nu, niciuna!” Şi altfel – întotdeauna sunt nemulţumiţi.

  Iată în ce vede ministrul „aspectele remarcabile ale reeducării în lagăr”:

  — Mândria unui deţinut-strungar lăudat de şeful lagărului;

  — Mândria deţinuţilor că produsele lor (fierbătoare electrice) vor fi trimise în Cuba eroică;

  — Darea de seamă şi realegerea „Secţiei de Ordine Interioară (Stâna Oilor Idioate);”, ;: ;

  — Abundenţa florilor (proprietate de stat) în Dubrovlag.

  Direcţia principală a preocupărilor lui: să creeze o bază industrială în fiecare lagăr. Ministrul consideră că, atunci când se vor porni lucrări interesante, vor înceta evadările. (Obiecţia mea, că „setea de libertate este o caracteristică vitală a fiinţei umane”, nici măcar n-a înţeles-o.)

  Am plecat obosit, cu convingerea că aici nu poţi ajunge niciodată la vreun capăt. Că n-am izbutit nici cât un fir de păr să urnesc ceva în această problemă şi că iarba va continua să fie smulsă şi tăiată. Am plecat deprimat de faptul că facultatea de înţelegere a oamenilor este atât de diferită. Nici zekul nu-l va înţelege pe ministru până ce nu se va înscăuna în acest cabinet, nici ministrul nu-l va înţelege pe zek până ce el însuşi nu se va afla dincolo de sârma ghimpată şi nu-i vor călca în picioare grădiniţa de zarzavat şi în schimbul libertăţii nu-i vor propune să înveţe să lucreze, de