Institutul pentru studierea cauzelor criminalităţii. Aici am avut o discuţie interesantă cu doi directori adjuncţi inteligenţi şi câţiva cercetători ştiinţifici. Oameni plini de viaţă, fiecare cu părerile lui, se angajează în dispute unul cu altul. Pe urmă, unul dintre directorii adjuncţi, V. N. Kudriavţev, conducându-mă pe coridor, mi-a reproşat: „Nu, totuşi dumneavoastră nu luaţi în consideraţie toate punctele de vedere. Tolstoi, de pildă, le-ar fi luat…” Şi, brusc, pă-călindu-mă, a schimbat direcţia: „Haideţi să-l cunoaşteţi pe directorul nostru. Igor Ivanovici Karpeţ”.

  Această vizită nu era programată. În discuţia de mai înainte epuizaserăm toate problemele care mă interesau. Nu, zău, de ce? Bine, am intrat să-l salut. Vezi să nu te salute cineva în biroul ăsta! Nu-ţi venea să crezi că aceşti directori adjuncţi şi şefi de sectoare lucrează la acest şef, că el conduce toată activitatea de cercetare ştiinţifică. (Lucrul cel mai interesant îl voi afla mai târziu: Karpeţ este vicepreşedintele asociaţiei internaţionale a juriştilor democraţi!)

  S-a ridicat să mă întâmpine ostil-dispreţuitor (se pare că toată discuţia de cinci minute a avut loc aşa, în picioare), ca şi cum eu aş fi cerut cu insistenţă să mă primească şi, în sfârşit, a catadicsit. Pe faţa lui se citea bunăstarea şi îmbuibarea; fermitatea; şi dezgustul (fireşte, pentru mine). La piept, fără să-i pară rău de stofa bună a costumului, îşi înşurubase o insignă mare cât un ordin: o spadă verticală care, acolo, la capătul de jos, străpunge ceva, şi inscripţia: MVD. (O insignă foarte importantă. Era semnul că purtătorul are de foarte multă vreme „mâini curate, inimă fierbinte, cap rece”.)

  — Ce este, despre ce-i vorba?… Zice el încreţindu-şi fruntea. Eu n-am nevoie de el, acum, însă, din politeţe, îi repet câte ceva.

  — A-a, face juristul democrat, auzind parcă şi ceea ce eu nu spusesem. Liberalizare? Drepturi pentru ze-ka?!

  Şi aici, pe neaşteptate şi pe loc primesc răspunsuri complete, după care umblasem de pomană prin cabinete cu marmură şi oglinzi.

  Să se ridice nivelul de trai al deţinuţilor? Nu se poate! Pentru că oamenii liberi din jurul lagărelor vor trăi atunci mai rău decât z. E-ka şi aşa ceva este inadmisibil.

  Să primească pachete mai des şi mai multe? Imposibil! Pentru că asta ar avea o influenţă dăunătoare asupra supraveghetorilor, care uu primesc alimente din capitală.

  Să fie mustrat şi educat personalul de supraveghere? Nu se poate! Noi ne sprijinim pe el. Nimeni uu vrea să se mai angajeze în această muncă, iar noi nu putem oferi salarii mari, s-au suprimat avantajele.

  Îi privăm pe deţinuţi de principiul remuneraţiei socialiste a muncii? Ei singuri s-au exclus din societatea socialistă.

  — Dar noi vrem să-i readucem la viaţă…?!

  — Să-i readucem?… Exclamă spadasinul uimit. Lagărul nu-i pentru aşa ceva. Lagărul înseamnă pedeapsă.

  Pedeapsă! Răsună toată camera. Pe-deap-să!

  Pedeaaapsă!

  Spada verticală stă gata să lovească, să străpungă – neclintită.

  PE-DEAP-SĂ! R.

  Arhipelagul a fost, Arhipelagul este, Arhipelagul va fi!

  Altfel cine va mai plăti pentru erorile învăţăturii înaintate, că oamenii nu cresc aşa cum au fost plănuiţi?

  Capitolul 3

  LEGEA în ZILELE NOASTRE Cum BINE a văzut cititorul pe parcursul întregii cărţi, în ţara noastră, începând din perioada cea mai timpurie a stalinismului, n-au existat politici. Mulţimile de milioane care s-au perindat prin faţa ochilor dumneavoastră, toate milioanele de Cincizeci şi Opţi au fost simpli condamnaţi de drept comun.

  Cu atât mai mult, guralivul şi mereu voiosul Nikita Sergheevici, la orice tribună se urca, de fiecare dată ţinea să declare: politici? Nu! La noi nu există!

  Şi închipuiţi-vă – nenorocirea este repede uitată: era aproape crezut! Chiar şi de către vechii zeki. Milioane de zeki au fost eliberaţi în văzul tuturor şi parcă n-ar mai fi rămas politici, nu-i aşa? Căci noi ne-am întors, cei pe care îi aşteptam s-au întors, toţi ai noştri s-au întors. Cercul nostru intelectual pare că s-a întregit şi s-a închis. Te culci seara şi te trezeşti, te uiţi – din casă n-a dispărut nimeni. Cunoscuţii telefonează, toţi sunt bine şi la locul lor. Nu că am fi crezut fără nici o rezervă, dar nu puteam să nu admitem că „în ansamblu, astăzi, politici nu mai sunt în lagăre. Ei, au mai rămas până şi-n ziua de azi (1968) câteva sute de baltici acolo, nu-i lasă să se întoarcă în republica lor. Şi nici de pe tătarii din Crimeea n-au ridicat blestemul, dar, probabil, curând… Din afară, ca întotdeauna (ca şi în vremea lui Stalin), totul este neted, curat, nu se vede nimic.

  Şi Nikita, de la toate tribunele, declara cu însufleţire şi emfază: „Asemenea fenomene nu se vor mai întâlni nici îu viaţa partidului, nici în viaţa ţării” (22 mai 1959, înainte de Novocerkassk). „Astăzi, în ţara noastră, toată lumea respiră liberă… Toţi sunt liniştiţi în privinţa prezentului şi viitorului lor” (8 martie 1963, după Novocerkassk).

  Novocerkassk! Unul dintre oraşele vitregite de soartă ale Rusiei. Ca şi când nu i-ar fi ajuns cicatricele din războiul civil, a trebuit să-şi mai vâre încă o dată gâtul sub sabie.

  Novocerkassk! Un oraş întreg, o revoltă populară întreagă care a fost linsă şi ascunsă cu desăvârşire! Bezna ignoranţei generale a rămas şi sub Hruşciov atât de adâncă, încât nu numai că străinătatea n-a aflat nimic despre Novocerkassk şi posturile de radio occidentale nu au comentat nimic pentru ascultătorii de la noi, dar nici din gură în gură n-a trecut nimic mai departe, a fost înăbuşit pe loc, şi cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri nu cunosc nici după nume acest eveniment: Novocerkassk, 2 iunie 1962.

  Să expunem, dar, aici, toate informaţiile pe care am izbutit să le strângem.

  Nu vom exagera dacă vom spune că aici s-a constituit unul dintre nodurile importante ale istoriei contemporane a Rusiei. Lăsând la o parte marea grevă a ţesătorilor din Ivanovo la hotarul anilor ’30 (care a avut însă un deznodă-mânt paşnic), revolta din Novocerkassk a fost după patruzeci de ani (după Kronstadt,